Scrierea, cifrele, suportul pentru scriere şi uneltele de scris – toate produse
ale minţii omeneşti – continuă să ocupe un loc important în toate domeniile de activitate şi în toate manifestările culturale şi ştiinţifice.
De-a lungul istoriei, popoarele au inventat diferite semne cu ajutorul cărora notau fapte, întâmplări, idei.
Obiecte simbolice, cum sunt o pasăre, un şoarece, o săgeată şi o broască, menţionate de Herodot,alcătuiau mesajul sciţilor către Darius, regele perşilor, când a pornit expediţia împotriva lor.
Şi astăzi sunt cunoscute semne simbolice, ca porumbelul alb a lui Picasso flamura albă ridicată pe front şi altele.
Semnele mnemonice, de asemenea sisteme
primitive de scriere, care au fost întâlnite în multe părţi ale lumii, sunt prezentate de nodurile de sfoară, răboj etc.
Pictografia şi ideografia au permis oamenilor să dea unui desen o valoare aproximativ fonetică, ajungând la un pas de alfabet. Ideografia în zilele noastre este reprezentată de semnele de circulaţie, semnele de aritmetică, chimie, astronomie etc.
Scrierea hieroglifă egipteană a fost descifrată abia în anul 1822 de către Champollion. Acestă scriere era constituită dintr-un complex de semne format din păsări, animale , flori, peşti etc., ce erau aşternute pe papirus de scribi aflaşi în poziţie şezând, cu picioarele încrucişate şi cu tăbliţa sprijinită pe genunchi. Scrierea hieratică egipteană se realiza de la dreapta spre stânga.
Scrierea cuneiformă, folosită prin anul 3100 î.d.Hr. prin locurile în care astăzi este Kuweitul, era constituită din semne de forma unor cuie şi se practica de obicei stând în picioare, cu tăbliţa în mâna stângă. Instrumentul de scriere era o bucată de trestie sau un lemn
rotund ascuţit, iar scrierea se citea de la stânga la dreapta.
Vechea scriere chineză este o scriere ideografică ce s-a păstrat până în zilele noastre. Direcţia de scriere pe acelaşi rând era de sus în jos, iar rândurile se succedau de la dreapta la stânga. Sensul unui cuvânt în limba vorbită se schimă după poziţia sa în cuprinsul frazei, după gestul care-l însoţeşte şi după înălţimea muzicală a tonului. Dicţionarul realizat prin secolul XV-XVI d.Hr. conţinea 44440 de ideograme. Treptat numărul lor a fost redus, iar în prezent se scrie pe orizontală, concomitent cu popularizarea noului alfabet cu litere latine.
Scrieri ideografice mai sunt şi cele folosite în Insula Peştelui, scrierea Maya etc.
Scrierea silabică a devenit posibilă când nivelul cultural a fost mai ridicat şi spiritul de observaţie mai accentuat. Astfel s-a ajuns să se înţeleagă că un cuvânt este format din sunete ce se pronunţă printr-o singură deschidere a buzelor, deci în silabe. Desigur, astfel se reduce numărul semnelor şi scrierea devine accesibilă unui cerc mai larg de oameni.În această categorie intră scrierile japoneză, cipriotă ş.a.
Alfabetul este urmarea firească a unei îndelungate evoluţii, cel fenician având meritul de a fi dat naştere tuturor scrierilor alfabetice în general. Scrierea cursivă feniciană, care a apărut pe la începutul anului 500 î.d.Hr., se realiza cu ajutorul a 22 de semne pe tăbliţe de calcar, ulcioare sau papirus, de la dreapta la stânga pe orizontală. Datorită legăturilor comerciale ale fenicienilor, alfabetul s-a raspândit din apus până în răsăritul îndepărtat, apărând alte tipuri de scrieri, cu diferenţieri pronunţate faţă de cea feniciană, aşa cum le cunoaştem şi astăzi: scrierile siriene, alfabetul ebraic, scrierea brahmi, alfabetul arab etc.
Alfabetul consonantic şi vocalic grecesc dovedeşte cert originea sa feniciană prin ordinea literelor, formelor apropiate şi semne deosebite pentru vocale. Construcţia literelor greceşti a evoluat continuu, pentru ca în secolul V î.d.Hr. să fie adoptat un alfabet complet. În secolul al IV- lea î.d.Hr. apare forma cursivă, cu trasare mai rapidă, apar legăturile între litere şi scrierea livrească, ce dă naştere literelor minuscule aproape de forma actuală. Acelaşi secol aduce semnul de sfârşit de propoziţie, care era format din două puncte, iar ca semn de întrebare punctul şi virgula.
Alfabetul latin a apărut ca o variantă a celui grecesc. Introdus prin intermediul etruscilor, alfabetul latin s-a impus destul de repede, adaptarea fiind uşoară, limba latină având mai puţine consoane decât greaca. Din alfabetele greceşi arhaice au fost preluate sunete, unele au fost modificate, altele reaşezate. În locul vechilor denumiri, latinii au desemnat literele după sunetul lor.
Ca şi grecii, vechii romani foloseau foloseau în scrierea monumentală numai litere capitale, din care au derivat literele mari de tipar. Minusculele au apărut abia în secolul al V-lea d.Hr., dezvoltându-se diferit la fiecare naţiune.
Reforma scrierii realizată de Carol cel Mare în anul 789, a determinat o răspândire puternică a minusculelor în Franţa, Germania şi Italia, înlocuind treptat celelalte forme, până la apariţia scrierii gotice, a carei raspândire a fost şi mai mare.
Din timpul literelor gotice a apărut creionul cu plumb, aur, argint sau aramă. Cu stiloul de os sau de metal romanii scriau pe tăbliţe cerate, folosind partea ascuţită la scris, iar cealaltă la netezirea suprafeţei. Pe papirus s-a scris cu calamusul de trestie, apoi cu penelul şi cu strămoşul peniţei – calamusul de bronz. Pe pergament şi hârtie se scria cu pene de gâscă (cele mai scumpe erau cele de bază sau cele de corp), care au fost folosite până în secolul al XIV-lea, când a apărut peniţa de fier.
Cerneala la romani se prepară din negru de fum, clei şi apă;

Anunțuri