Ce este filantropia?

Filantropia (etimologic) este un termen care a apărut prin secolul XVIII şi provine din greacă φίλος, phílos – prieten şi άνθρωπος, ánthropos – om (în traducere „prietenie sau dragoste faţă de oameni”. Filantropia este o formă de comportare şi convingere care se manifestă prin credinţa în bunătatea oamenilor, dar şi o formă de solidaritate umană care se bazează pe o doctrină religioasă, însă cu aplicarea morală-faptică a acelei doctrine. Persoanele filantrope îşi închină viaţa şi avutul în mod altruist pentru a servi celor nevoiaşi. Filantropii acţionează după credinţa creştină de iubire a aproapelui fără a se gândi de a fi recompensaţi material.

Filantropia creştină

În creştinismul ortodox  filantropia este mai presus de toate iubirea lui Dumnezeu faţă de om “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut  L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică[1]” sau “nimeni mai mare dragoste ca aceasta nu are ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi[2]”,defapt la baza creării cosmosului şi-a omului stă un act de nemărginită iubire. Pentru noi creştinii, dar şi pentru toată lumea Mântuitorul este supremul Filantrop, El din iubirea pentru lume s-a jertfit pentru ea “suferind moarte şi încă moarte pe Cruce[3]”. Mâtuitorul Însuşi ne-a dat exemple de filantropie, prin videcările ţi minunile făcute, dar mai ales prin înmulţirea pâinilor (Mt 15) şi prin acestea ne arată că în filantropie “totul se converteşte în faptă, în acţiune biruitoare a tot ceea ce e suferinţă umană”[4]. Filantropia creştină este o compasiune activă, dar şi o faptă împinsă până la sacrificial de sine, de aceea nu este numai declarativă ci activă. Apostolul Iacob ne spune răspicat “credinţa fără fapte este moartă[5]”. 

Filantropia creştină s-a manifestat plenar chiar în timpul celor 3 secole de persecuţii susţinute de împăraţii romani împotriva Bisericii. Iubirea creştină nu cunoaşte limite şi nu priveşte la faţa omului, de aceea şi Mântuitorul Hristos ne spune “dacă aşi făcut unui dintre aceştia mai mici, Mie Mi-aţi făcut [6]”.  În perioada imediat următoare se remarcă secolul IV, numit şi veacul de aur, în care cu toate că exista un context politic foarte dificil[7], cât şi împrejurările sociale –discrepanţa dintre bogaţi şi săraci-  Sfinţii Părinţi n-au rămas indiferenţi fată de acestea, ci au organizat ceea ce noi numim actualmente asistemţa socială sau medico-socială, concretizată în spitale, orfelinate, azile pentru bătrâni etc. Dintre Sfinţii Părinţi ai acestei perioade s-a remarcat Sfântul Vasile cel Mare, iar toată acţiunea sa de asistenţă socială s-a numit Vasiliada.

Biserica Ortodoxă Română a practicat filantropia atât la nivel naţional cât şi-n afara Ţărilor Române când a fost nevoie, de exemplu în Evul Mediu când lumea post bizantină creştină a cunoscut umilirea jugului ottoman, domnii români au susţinut din toate punctele de vedere Orientul ortodox arătându-se ca fiind mari filantropi şi aceasta s-a văzut în aceea că au zidit mănăstiri sau au restaurat nenumărate locaşuri de la Muntele Athos. Ţările Române, prin caracterul filantropic al domnitorilor, au asigurat o continuitate bizantină, sau cum a spus Nicolae Iorga la noi a fost acel Bizanţ după Bizanţ[8].

Există două forme de filantropie – cea individuală

     – şi cea organizată de instituţiile autonome

            Acestea două pot exista şi împreună, şi se pot concretize şi în relaţia dintre stat-Biserică. Filantropia inviduală este sau particulară este spontană şi ocazională de aceea ea trebuie să fie încurajată şi acceptată ca manifestare şi ea se poate organiza în filantropia instituţionalizată, de exemplu Biserica Ortodoxă Română poate lucra împreună cu instituţiile de stat într-o simbioză perfectă.

            Filantropia creştină ortodoxă are menirea de a fi o realitate vie. Iar ceea ce îi conferă această poziţie este fapta, numai prin fapta împlinită filantropia devine activă şi-n acelaşi timp vie prin ea însăşi şi totodată depăşind şi faza de proiect sau promisiune.

Preotul paroh şi filantropia

         Pentru a trata acest aspect trebuie să ţinem cont de liniile pe care Patriarhul Justinian le-a conturat în volumele sale de Apostolat social. 

            Plecând de la Apostolatul social, Pr. Ilie V. Iacobescu a scos în evidenţă câteva aspecte legate de interacţiunea preotului paroh în contextual filantropic al parohiei, şi pe baza principuilui Legislaţiei bisericeşti “fiecare preot paroh trebuie să găsească metodele cele mai adecvate situaţiilor locale pentru ca împreună cu enoriaşii săi să împlinească lucrarea samarineanului milostiv. Arată că Duminicile şi joile erau zile de vizită în aşezămintele spitalelor. Mai arată că este imperios necesar ca preoţii să organizeze vizite la bolnavi, ba chiar să se întocmească un personal care să presteze muncă dezinteresată[9] pentru mângâierea sufletească şi ajutorarea trupească a bolnavilor căci în acest sens Mântuitorul Hristos spune că “un pahar de apă dat în numele Meu va fi răsplătit în ceruri[10]”.

            Cât priveşte filantropia în parohie, preotul trebuie să ţină cont de exercitarea activă a acesteia în cadrul comunităţii sale de credincioşi, însă el poate fi ajutat de oricine are interes pentru manifestarea activă a filantropiei, dar un rol definitor-pe lângă cel al preotului- îl are asistentul social, în acest sens un document al Arhiepiscopiei Bucureştilor descrie acest aspect “preotul are un rol important în partea social-filantropică a Bisericii, respective a parohiei sale întrucât, cunoscându-şi enoriaşii mai bine decât asistentul social, îl poate informa pe acesta asupra cazurilor sociale existente în parohia sa. Pe lângă îndrumarea spirituală pe care trebuie să o acorde, preotul poate îndruma fiii duhovniceşti sau persoanele pe care le ştie ca având nevoie de servicii sociale către asistentul social din parohia sa, acesta urmând să îndeplinească demersurile necesare acordării ajutorului social”.[11]

            În ce constă filantropia într-o parohie? Filantropia într-o comunitate se concretizează sau mai exact este necesar să se concretizeze în mai multe programe, care la rândul lor se divid într-un mănunchi de activităţi şi demersuri, în funcţie de posibilităţile financiare, culturale etc ale parohiei, astfel putem vorbi de 2 programe:

Programe social-caritative şi culturale- (cantine sociale, cabinete medicale, librării, cămine pentru persoane vârstnice, biblioteci, ateliere de icoane pe sticlă, centre de zi, centre de îngrijiri paliative, cercuri de pictură, programe de integrare şi reintegrare socială, de consiliere, de ajutor alimentar şi farmaceutic)- bineînţeles genul acesta de programe e foarte diversificat şi nu se împlineşte integral doar la nivelul unei parohii, ci el poate să fie complet la nivelul mai multor parohii sau la cel al protopopiatelor.

Programele strict parohiale[12] programe de ajutor alimentar (acest tip de program presupune distribuire de alimente şi hrană)

       –cabinete medicale,

 –centre educaţionale (copiii defavorizaţi beneficiază de consiliere, activităţi    educative, recreative, spirituale, caritabile, meditaţii gratuite)

      –centre de îngrijire şi asistenţă pentru vârstnici (cămine de bătrâni care oferă adăpost şi îngrijire)

       –alte programe (activităţi corale, pelerinaje, consiliere juridică, psihologică, medicală)

Acestea toate pot fi organizate şi conduse direct sau indirect de către preot, însă în componenţa unor structuri filantropice şi/sau de asistenţă socială preotul niciodată nu acţionează singur ci ajutat şi susţinut din mai multe puncte de vedere, fie de credicioşii simpli ai parohiei, cât şi de un personal calificat. De aceste programe care se alcătuiesc la nivel de parohie beneficează enoriaşii, dar şi aceştia trebuie să participe active în contextul social-filantropic existent în parohie.

            Din cele câteva lucruri spuse mai sus vedem cât de importantă este filantropia la nivelul de parohie, dar mai ales cât de providenţial este rolul preotului în împlinirea “a tot lucrul bun” şi ajutorarea pe toate planurile a enoriaşilor săi. Am văzut că filantropia nu este ceva nou, din secolele apropiate ci ea îşi află temei în însăşi Sfânta Scriptură, vedem că Mântuitorul a fost un Filantrop, Apostolii la fel, toată perioada Bisericii primare a fost structurată şi filantropic, dar mai ales unii dintre Sfinţii Părinţi, prin activitatea lor, au asigurat o continuitate filantropică şi pe care suntem datori şi noi să o ducem mai departe prin împlinire faptică.

Bibliografie:

  1. 1.      Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005
  2. Studii Teologice, 1990, nr. 4 , articolul „Filantropia creştină în trecut şi astăzi” de Pr. Iacobescu V. Ilie
  3. Ghidul practic pentru examenul de capacitate preoţească, emis de Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti 2009, tema 15

 


[1] In 3, 16

[2] In 15, 13

[3] Flp 2, 8

[4] Iacobescu V. Ilie articolul „Filantropia creştină în trecut şi astăzi” în Studii Teologice, nr 4,1990 p 106

[5] Iacob 2, 14

[6] Mt 10, 42

[7] Cu toate că s-a dat libertate creştinilor în anul 313 prin Edictul de la Milano, pesecuţiile nu au luat sfârşit, ci au fost reluate, mai ales după jumătatea secolului 4.

[8] IBIDEM, p. 107

[9] IBIDEM, p. 108, parafrazare

[10] Mt 10, 42

[11] Ghid practic pentru examenul de capacitate preoţească, emis de Arhiepiscopia Bucureştilor, Bucureşti 2009, tema 15,  p. 54

[12] IBIDEM, tema 15, p. 56

Anunțuri