Nicicând Qumranul nu a făcut obiectul unor dezbateri atât de ample ca în zilele noastre.Dacă este să dăm crezare tradiţiei primite şi larg răspândite, sunt mai bine de cincizeci de ani de când un tânăr din tribul Taamirilor a scos la lumină primele manuscrise ascunse de două milenii într-una cavităţile peretului de marnă ce se înalţă deasupra sitului de la Khirbet Qumran, la vest de Marea Moartă. Dacă însemnătatea descoperirii s-a impus rapid, acest semicentenar oferă prilejul de a măsura drumul parcurs de la acest eveniment, chiar dacă comorile bibliotecii de la Qumran nu sunt în prezent pe deplin epuizate, nici pe departe.

Manuscrisele de la Marea Moartă ne-au răsturnat concepţiile despre istoria iudaismului şi creştinismului, în ciuda vicisitudinilor publicării lor şi în pofida zonelor de umbră care continuă să învăluie natura comunităţii de la Qumran.

Cum era şi firesc, lumea cărturarilor, la început, a arătat o oarecare îndoială cu privire la vechimea documentelor găsite la Marea Moartă, apoi a vaselor din lut ce le-au conservat şi, mai ales, asupra originii lor: De unde proveneau toate acestea manuscrise? După multiple cercetări şi aprinse discuţii, pe baza analogiilor cu alte vestigii arheologice din Palestina, s-a ajuns la un oarecare acord în conformitate cu care atât manuscrisele, cât şi olăria respectivă aparţin aceleaşi perioade, şi anume cea care se întinde din secolul II înainte de Hristos şi până în secolul I d.Hr. În aceste secole, uzul punerii şi conservării de documente în vase de lut era ceva obişnuit, practicat încă din vechime, în părţile Canaanului.

Vom analiza manuscrisele de la Qumran doar sub două aspecte:

  1. conţinutul textelor;
  2. destinatarii şi autorii scrierilor.

Conţinutul textelor

Potrivit primelor indicii, o întreagă bibliotecă de texte religioase contemporane celui de-al doilea Templu era pe cale de a fi recuperată şi fiecare piesă achiziţionată de la beduini sau descoperită de arheologi aducea o lumină nouă asupra acestei perioade. Epoca de redactare a respectivelor documente era anterioară celui de-al doilea Templu şi toate manuscrisele erau conservate în limba lor de origine.

Lista completă a documentelor de la Qumran cunoscute până acum este cea întocmită de C. Buchard şi completată de H.Stegemann. O listă specială pentru documentele scrise în limba aramică a fost alcătuită de americanul J.A.Fitzmyer. Această listă trebuie actualizată pe măsură ce apar noi texte sau colecţii întregi. Este bine a se cunoaşte foarte bine sistemul de sigle utilizat pentru a indica documentele. Cifra de la început specifică grota de unde provine manuscrisul. Iniţiala Q înseamnă Qumran. Urmează apoi abrevierile titlului operei în ebraică (sau provizoriu în limba editorului), astfel: p-peser (comentariu), s-serek (regulă, statut), h-hodayoth (imnuri, psalmi). Astfel, 4QpNah – peser la Naum, se traduce prin comentariu la cartea profetului Naum, aflat în grota a patra de la Qumran.În ceea ce priveşte cărţile biblice, acestea sunt totdeauna citate în funcţie de coloana manuscrisului, scrisă cu cifre latine sau arabe, lângă care se specifică rândul respectiv din coloană. Astfel 1Qs, IV,2 înseamnă Regula Comunităţii, coloana 4, rândul 2.

Manuscrisele ce includ cărţile biblice ne procură o documentaţie foarte importantă pentru critica textuală a Vechiului Testament. Astfel, între manuscrisele descoperite se află:

  1. 57 de coloane din cartea Samuel (4Qsama), care ne oferă un text destul de diferit de textul masoretic, dar apropiat de textul Septuagintei;
  2. Un manuscris complet la Isaia (1Qisa), ce prezintă cam două mii de variante în raport cu textul masoretic;
  3. Un alt manuscris la Isaia (1QIsb), destul de apropiat de textul masoretic, dar incomplet, având doar 13 coloane şi 11 fragmente;
  4. O psaltire (11QPsa);
  5. Mai mult de o sută de manuscrise, foarte fragmentate, unde se află reprezentate toate cărţile Vechiului Testament (cu excepţia lui Ester), inclusiv unele deuterocanonice (Tobie, în ebraică şi aramică, Siracide, în ebraică, Epistola lui Ieremia în greacă, exceptând cărţile Macabei şi Înţelepciunea lui Solomon). Acolo unde aceste manuscrise sunt în acord cu textul masoretic, ele arată că acel text fusese fixat către începutul erei creştine. Acolo unde sunt de acord cu Septuaginta, cu Peşita siriană sau cu Targum, ele arată că aceste versiuni au tradus un text ebraic diferit de cel al T.M.9. Acolo unde prezintă un text nou, ele procură baze mai largi pentru critica textuală10. Un număr important de manuscrise conţin Apocrifele (sau Pseudoepigrafele) Vechiului Testament, mai ales artea Enoh, Jubilee, Testamentul lui Levi şi alte texte înrudite.
  6. În rândurile de mai jos vor fi exminate principalele scrieri ale Comunităţii de la Qumran, scrieri compuse de către membrii influenţi ai acestui grup şi care exprimă în general tendinţele lui profunde.

Destinatarii şi autorii scrierilor.

După descoperirea documentelor de la Marea Moartă şi după primele descifrări s-a pus întrebarea “Cine au fost autorii acestor scrieri? Cui au aparţinut? Şi cui le-au fost adresate?”.

Din cele desprinse din conţinutul manuscriselor se vede că gruparea de la Marea Moartă era o societate foarte ierarhizată. În mod practic preoţii deţineau toată puterea nu numai în chestiuni religioase dar şi în cele profane. Faţă de celelalte grupări contemporane cunoscute în Palestina, Legea lui Moise era practicată în toată rigoarea ei.

În special ziua Sabatului era păzită cu sfinţenie, indiferent de consecinţe. Astfel, dacă cineva cădea într-o apă într-o zi de sâmbătă şi era ameninţat să moară nu-I întindea mâna nimeni pentru a-l salva, căci s-ar fi călcat porunca sabatică. Se insista nebănuit asupra purităţii legale, aşa cum arătau prescripţiile din cărţile Levitic şi Numeri, plus cele impuse de statutul comunităţii. Se evita cu multă grijă orice contact cu vreun om şi mai ales cu un obiect socotit necurat. De aceea se recurgea mereu-mereu la spălări şi curăţiri pentru a se purifica de murdăriile şi necurăţiile căpătate din întâmplare: în viaţa de toate zilele se predica fără încetare iubirea de aproapele, dar aceasta însemna numai dragostea faţă de ceilalţi membri ai frăţiei, căci de ceilalţi oameni se fereau cu toată grija, socotindu-I necredincioşi, deci în stare de necurăţie.

Comunitatea de la Qumran dădea o extrem de mare importanţă observării vechiului calendar biblic, care era un calendar solar, numărând 12 luni de câte 30 de zile fiecare, cu o zi intercalată după fiecare trimestru, având deci 52 de săptămâni şi 364 de zile. Se ştie că datorită influenţei elenistice, iudaismul oficial, adică marii preoţi şi sanhedrinul, pentru a face plăcere grecilor din Siria, de care depindeau politic, adoptase calendarul lunar. Din acest motiv, sărbătorile de la Qumran nu mai corespundeau cu cele de la Ierusalim, de aici izbucnind o ură neîmpăcată între cele două comunităţi.

În unele privinţe, qumraniţii modificau anumite dispoziţii ale Legii mozaice. Aşa, de exemplu, poligamia şi divorţul nu sunt permise. Qumraniţii nu voiau să participe la cultul oficial de la Templu, care excela cu jertfele de tot felul, atâta timp cât acestea nu se celebrau după riturile şi, mai ales, după calendarul qumranit.

În anumite privinţe, qumraniţi modificau anumite dispoziţii ale Legii mozaice. Ei nu voiau să participe la cultul oficial de la Templu, atâta timp cât acestea nu se celebrau după riturile şi mai ales după calendarul qumranit.

Lucrul manual ocupa toată ziua însorită, iar după aceea continua studiul Legii, al Profeţilor, precum şi al operelor proprii  sectei alcătuite de membrii ei. Studiul Sfintei Scripturi, în special Torah trebuia să ocupe cel puţin o treime din noapte. Graţie acestui element spiritual, sufletele membrilor comunităţii şi ale altor adepţi ai lor se menţineau într-un adânc spirit de rugăciune. Grija lor principală era aceea de a-l dărui lui Dumnezeu omagiul deplin al adorării lor. În mod deosebit, mesele membrilor comunităţii erau precedate şi încheiate de un fel de “binecuvântări” special rostite numai de preoţi care, cum am amintit, prezideau peste tot. Multe din caracteristicile qumraniţilor se află şi în iudaismul propriu-zis, dar totalitatea lor şi relieful în care erau împlinite dau acestei familii spirituale o fizionomie aparte, ceea ce ne permite să o comparăm, desigur până la un anumit punct, cu unul sau altul dintre ordinele religioase din lumea creştină a zilelor noastre.

Numărul cel mai mare de savanţi se pronunţă în favoarea ipotezei potrivit căreia manuscrisele au fost opera partidei esenienilor, despre care vorbesc oarecum pe larg autorii clasici iudei Filon de Alexandria şi Iosif Flaviu. Ipoteza originii eseniene a manuscriselor se sprijină pe baze solide, şi anume:

  1. localitatea actuală Qumran corespunde amplasamentului descris de către autorul latin Pliniu cel Bătrân.
  2. Săpăturile arheologice au dat la iveală construcţii bine adaptate la viaţa unei comunităţi cenobitice;
  3. Ansamblul semnalmentelor menţionate de Filon de Alexandria şi Iosif Flaviu cu privire la esenieni, se armonizează bine cu fizionomia generală zugrăvită de manuscrisele de care ne ocupăm.

Cei mai calificaţi savanţi leagă fondarea acestei comunităţi de mişcarea macabeică din secolul al II-lea î.Hr. Dorinţa după o puritate religioasă totală avea să antreneze nu numai la rezistenţa armată contra propagatorilor elenismului, ci şi la o renaştere spirituală sprijinită pe o practică scrupuloasă a Legii.

Chiar de la începuturile sale, comunitatea a recrutat o personalitate religioasă de prim rang numit de către textele de la Marea Moartă Dascălul Dreptăţii. După cât se pare, el a fost în mare parte atât inspirator cât şi legislator. Din nefericire data exactă a activităţii sale este discutabilă. Intră în conflict cu marii preoţi, fiind rând pe rând capturat, chinuit şi exilat. Acesta s-a refugiat la Qumran, aproape de malul de nord-vest al Mării Moarte. Principalul său adversar este stigmatizat de către manuscrise cu porecla de Preotul Necredincios. Până astăzi nu s-a pătruns cu certitudine misterul acestui pseudonim

Bibliografie

1. Semen, Petre, Pr.Dr.Conf., Arheologia biblică în actualitate, Ed.MMB.Trinitas, Iaşi, 1997.

2. Abrudan, Dumitru, Pr. Prof. Dr. “Arheologia biblică” Corniţescu, Emilian, Diac. Prof. Dr., Ed.IBM al BOR, Bucureşti, 1994.

3.Drimba, Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei I, Ed. Saeculum I.O, Ed. Vestala, Bucureşti, 2003

4.Baslez, M.F., Originile Creştinismului, Polirom, Iaşi, 2002

5. Athanasie Negoiţă, Noul Testament şi manuscrisele de la Qumran, Ed.Creştină Stephanus, Bucureşti, 1993

Anunțuri