Biserica s-a considerat, este și va fi una, fiindcă este după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Citându-l pe A. Schmemann, L. Uspensky spune despre Biserică faptul că ea cunoaște unitatea, și nu cunoaște uniunea . Adevărul este unul și nu se poate măsura în jumătăți de adevăr. Cu toate că el are mai multe aspecte, este inflexibil și neînduplecat, pentru că nu suportă compromis. Cu alte cuvinte, Biserica ori este una, ori nu mai există ca Biserică, acest lucru îl credem și-l mărturisim în articolul IX din Crez. După cum am mai spus, unitatea este un dar de la Dumnezeu și nu o proprietate a noastră, ea a fost planul cel dintâi al lui Dumenzeu, pecetluită de Mântuitorul prin Scump Sângele Său.
În ceea ce privește unitatea ființială a Bisericii este clar faptul că ea este dată dintru început, însă Biserica nu o posedă, ci este menținută în ea, cum e menținută în sfințenie și adevăr. Unitatea Bisericii este divino-umană și nu poate fi sfâșiată, cu toate că au existat și există separații, unitatea teandrică n-a fost niciodată atinsă, este indisolubilă sau indistructibilă și aceasta pentru că este după modelul unității, sau a tri-unității treimice, în sânul căreia nu există multiplicitate sau dezbinare.
Trebuie să facem distincție între unitatea Bisericii, care nu poate fi atinsă pentru că ține de ființial de Biserică și unitatea creștinilor atât de fărâmițată de schisme, unitate pe care defapt creștinătatea nici nu a avut-o. Apar astfel o serie de termeni și probleme care se cer analizate pentru a se vedea raportul lor cu unitatea Bisericii și în ce măsură afectează această unitate. Acestea probleme ar fi: schisma, erezia și unirea Bisericilor. În ce privește unitatea și schisma, încă din vremea Apostolilor în Biserică au existat tensiuni și dezacorduri doctrinare. Când spunem schismă ne gândim automat la Schisma din 1054 (16 Iulie) dintre Apus și Răsărit. Schisma este o scindare a unei unități, în cazul de față, a creștinătății. Schisma a scindat Apusul de Răsărit, dar nu a atins unitatea ființială a Bisericii. Bineînțeles că Biserica Ortodoxă în frunte cu întreaga creștinătate nu a rămas indiferentă față de problema gravă din sec XI, cât și față de Reformă, care nu e altceva decât o continuare târzie a marii schisme, începutul procesului de fărâmițare a creștinătății. Efortul depus în această problemă este vizibil în Mișcarea Ecumenică, Ch. Yannaras face câteva remarce demne de luat în seamă cu privire la acest efort ecumenic care are în vizor mai mult unirea (formală) a Bisericilor, decât unitatea Bisericii “unirea Bisericilor pare a fi o preocupare extrem de actuală și reală, un scop care poate fi urmărit și analizat, cu obiectivitate rațională, cu elucidări de tip doctrinar și concesii reciproce…în realitate unirea e o chestiune de care sunt înteresate îndeosebi organismele bisericești instituționalizate în perspectiva relațiilor dintre ele” .
Unitatea Bisericii reprezintă o problemă caracteristică vieții oamenilor în totalitatea ei, ține de calitatea și autenticitatea vieții umane , de aceea adevărul unității eclesiale nu permite un polimorfism de viziuni și definiri ale Bisericii, căci ceea ce e o taină și ține în mod ființial de Biserică nu poate fi exprimat și circumscris în niște simple hârtii ale ședințelor ecumeniste.
O altă noțiune care se cere explicată este erezia (din limba greacă, în sens propriu înseamnă alegere). Ne întrebăm mai întâi cum afectează erezia unitatea Bisericii? și este erezia o anulare (anereză) a unității? În primul rând să nu uităm că păcatul și eșecul nu sunt excluse din Biserică, dar și mai important este că acestea nu periclitează adevărul, ci adevărul Bisericii asumă păcatul și-l transfigurează în unitate și comuniune de viață căci păcatul numai atunci subminează adevărul când emite pretenția de-al substitui, acest lucru îl face erezia, care substituie adevărul însuși cu o absolutizare a unei părți a acestuia, a unui aspect dus, impins până la exagerare. Cât privește întrebarea a doua, afirmăm că erezia nu este și nici nu poate fi o anulare a unității eclesiale, care nu se pierde și nu se divide; erezia scoate pe eretic din unitatea Bisericii, dar acesta o poate redobândi prin renunțare la părerea/învățătura eretică.
În epoca noastră există o aspirație spre unitate a creștinătății, dar în ce privește Biserica Ortodoxă, ea e una și adevărată, nu aspiră la unitate, pentru că deja ea menține unitatea, pentru că o are după modelul treimic. Unitatea Bisericii e strâns legată și de Sfânta Tradiție, acest lucru l-a făcut pe Părintele G. Florovsky, într-o adunare ecumenică numită Credință și Constituție (1952) să pună problema “ecumenismului în timp” și a împortanței acestuia, care nu e altceva decât unitatea și unanimitatea cu Sfinții Părinți, și putem începe de la îndemnul Sfântului Ignatie către Policarp al Smirnei, acela de a purta grijă de unitate, căci nu e nimic mai bun ca aceasta, și pentru a rămâne în Biserică e necesar să rămânem în adevăr.
Creștinătatea e un năvod ce cuprinde în ea mulți pești diferiți, dar Corabia lui Hristos, care este Biserica trebuie să tragă acest năvod în ea, în unitatea pe care a primit-o ca dar prin Întruparea Cuvântului și a pecetluit-o prin Duhul cel Sfânt și să desfințeze în unitate lucrarea de divizare a Turnului Babel din lumea creștină, pe care satana o cerne ca pe grâu, dar asemenea lui Simon Petru, și Biserica (Ortodoxă) are rolul de a întări, uni pe surorile ei.

Anunțuri