Unitatea Bisericii corespunde planului cel dintâi al Creatorului. Omul avea în sine principiul unității, și pe lângă comuniunea cu Dumnezeu, el era chemat să unifice întreaga creație și să o supună. Însă din cauza căderii protopărinților, păcatul a amânat acest plan al lui Dumnezeu și a adus în lume dezbinarea și moartea. Dar Dumnezeu, din marea Sa iubire și milostivire și-a îndreptat Providența Sa spre reunificarea multiplului și restaurarea naturii umane căzute. Aceasta a avut loc prin Întruparea Fiului Său, Care a adus natura umană la unitatea originară.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu e actul de instituire a Bisericii, descoperă în Istorie adevărul despre Dumnezeu întrupat și adevărul despre om, modul comun de existență al lui Dumnezeu și al omului în Persoana teandrică a lui Hristos.

Întruparea Cuvântului nu reprezintă pentru Biserică numai un fapt istoric și supranatural, ci “înomenirea” lui Dumnezeu este un dar al vieții, e putința omului de a-și realiza viața în plinătatea ei ființială, iar această realizare (mântuirea) e posibilă datorită unității Bisericii. În Biserică există unitatea ca dar de la Dumnezeu, accesibil odată cu întruparea lui Hristos, în acest context Părintele Dumitru Stăniloae sublinează faptul că Dumnezeu realizează unitatea intimă a tuturor în/prin Hristos. Sfântul Nicodim Aghioritul distinge trei moduri de unire[1] sau comuniune: –după ființă, specific Persoanelor divine; după lucrare, propriu unirii lui Dumnezeu cu oamenii înainte de Întrupare și cel după ipostas, care este de fapt unirea naturii dumnezeiești cu cea omenească în Ipostasul lui Hristos. Prin cel de-al treilea mod se realizează unirea deplină sau maximală a lui Dumnezeu cu noi oamenii căci “existența în Hristos este sinonima cu realizarea umana, constituie un mers de la dupa chip la Chip sau de la existența iconică la cea reala, asemanarea cu Dumnezeu fiind înțeleasă ca taină a îndumnezeirii, taina unirii cu Dumnezeu în Hristos[2]”.

Mântuitorul unește în Persoana Sa firea dumnezeiască și cea umană, asta înseamnă că dumnezeirea și omenitatea au în Hristos un mod comun de existență și acest mod este unitatea. Unirea celor 2 firi în Hristos  nu este ceva abstract, ci  ea ni se descoperă ca mod de existență și posibilitate a vieții, ca putere de a învinge moartea și infirmitatea existenței noastre și aceasta este posibil deoarece “Hristos ia trup omenesc, acel trup care, după cădere, exista doar fragmentat în invidualități, Îl ia și-l transformă în trupul comuniunii, oferindu-i posibilitatea de a se autodepăși și de a se jertfi pe sine[3]”. Însă această autodepășire nu se produce în chip magic sau automat, deoarece existența umană nu este scutită de trupul individual, supus păcatului și eșecului, dar acum păcatul și eșecul pot fi asumate într-un nou mod de existență și pot deveni prilej de comuniune cu Dumnezeu. Dar cum se pote întâmpla acest lucru? Se poate prin recunoașterea păcatelor și asumarea lor în Hristos, și prin metanoia[4], care este “prima înviere a omului, Preludiul Marelui Sabat, întâlnirea cu Dumnezeu în infernul eșecului și păcatului omului, primul Har și prima experiență a unității[5]”.

Înomenirea Logosului reprezintă realitatea istorică și concretă a kenozei lui Hristos, oferă omului posibilitatea de a racorda trăirea sa la modul ipostatic de existență, la existența “după fire” și “după adevăr”, de aceea și evenimentul existențial al unității eclesiale nu este altul decât această rezonanță între trăirea omului și kenoza lui Hristos, datorită căreia noi “devenim frați ai Unuia-Născut, suntem trupul Său și ne unim cu El…pe acestea toate Pavel le-a numit har peste har” spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia 10, 2 la Epistola către Romani). Prin întruparea Sa ca om Mântuitorul Hristos ne-a făcut accesibilă comuniunea cu Sine ca Dumnezeu, dar mai bine zis cu întreaga Sfântă Treime, și astfel unitatea Bisericii este un reflex al unității Sfintei Treimi.

Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu (In 1, 1) Care a ieșit de la Tatăl și a venit în lume (In 16, 28), a venit să-I unească pe oameni nu doar printr-o simplă coexistență pașnică, ci să-I unească cu Tatăl Său și Tatăl nostru, Hristos a adus nașterea din nou și o unitate nouă, treimică pentru ca toți să fie una (In 17, 21). Unitatea este un dar de la Dumnezeu, ea nu e proprietatea noastră, iar pe lângă faptul că Hristos a adus-o El Se și roagă pentru unitate, există în Scriptură 3 locuri/versete care relevă acest fapt: In 16, 10 “Am și alte oi care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și-un păstor… aici El S-a rugat pentru cei ce erau în afara Bisericii și a unității ei. Apoi al doilea loc este In 17, 1 “Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi.” Iar al treilea este In 17, 21 “Ca toți să fie una, după cum Tu Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în noi să fie una…” .

Începând cu Întruparea, fiecare act/etapă a lucrării mântuitoare a lui Hristos e decisiv pentru existența însăși a Bisericii căci “prin întruparea Sa, în unirea nupțială cu umanitatea, Hristos poartă în El Biserica.[6]” Pe lângă acestea Mântuitorul mai spune despre Biserică “porțile iadului nu o vor birui”(Mt 16, 18) asta înseamnă că Biserica este menținută în unitate și făgăduințele Sale sunt valabile până la sfârșitul timpului.

Rezumând cele spuse până acum, putem observa rolul covârșitor și definitoriu al Întrupării Mântuitorului Iisus Hristos și totodată putem numi acest act al iconomiei mântuirii un dar al unității (eclesiale), însă totul s-a făcut după sfatul treimic și ca rezultat al iubirii treimice. Iar în ce privește Duhul Sfânt, Acesta nu e un agent secundar al lucrării mântuitoare, ci e prezent în fiecare moment după modul care Îi este propriu. După Învierea Sa, Hristos deschide calea pentru darul Duhului Sfânt, așadar “Biserica este definită simultan, prin lucrarea lui Hristos și prin prezența Duhului Sfânt, ambele constituind cele două mâini ale Tatălui[7]”, astfel unitatea primită ca dar “devine” și unitatea Duhului.


[1] Vezi Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.2, Ed. EIMBOR, București, 2003, p. 47

[2] Pr. Ioan C. Tesu, Omul Taină Teologică, Ed. Christiana, Bucuresti, 2002, p. 163

[3] Christos Yannaras, Adevărul și Unitatea Bisericii, traducere din lb. greacă de Ierom. Ignatie Trif și Ionuț D. Uliniuc, Ed. Sofia, București, 2009, p. 37

[4] Lb. greacă, etimologic înseamnă “schimbarea minții”

[5] Ch. Yannaras. op. cit. p. 39

[6] Pr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia 2004, p. 74, aici Pr. B. Bobrinskoy preia această referință din studiul Întruparea lui Dumnezeu ca temelie a Bisericii (cap. 4) al Pr. Serghei Bulgakov

[7] Ibidem, p.75

-acest fragment face parte din studiul Taina unitatii eclesiale, publicat in revista Semanatorul ARP, 2 septembrie 2010

Anunțuri