Archive for Ianuarie, 2011



In indexul de mai jos sunt 4668 de titluri (articole si studii) pe 84  teme de teologie. Este o  munca valoroasa ceea ce s-a facut, de aceea consider ca va facilita foarte mult cautarile dumneavoastra si vă va ajuta in cercetarea stiintifica, tot ce trebuie sa faceti este sa dati click pe fisierul de mai jos, numit index teologie. Multumesc celor ce s-au ostenit pentru a fi de folos si altora.               Hristos in mijlocul nostru!

 

index teologie

Anunțuri

Bartolomeu Valeriu Anania



În zilele noastre, raportul dintre credinţă şi ştiinţă se cere lămurit şi explicat cu atât mai mult cu cât prăpastia dintre spiritual şi natural se adânceşte, şi mai ales în contextul unei societăţi secularizate.
Înainte de a vorbi despre ceva (anume credinţă şi ştiinţă), trebuie mai întâi să cunoaştem aceste noţiuni sau mai bine zis să le definim, pentru a fi familiarizaţi şi a înţelege mai uşor argumentarea legată de acestea.
În manualele de Teologie Dogmatică şi Fundamentală vom găsi mai multe definiţii ale credinţei, însă în esenţă toate se rezumă la acelaşi fenomen teandric sau „actul în care se împleteşte elementul uman cu cel divin, ori capacitatea receptivă a spiritului cu harul divin” . Mai elaborat putem defini credinţa astfel „adeziunea totală şi liberă a spiritului omenesc la Revelaţia divină, păstrată în Biserică, adeziune izvorâtă din har şi pe temeiul autorităţii lui Dumnezeu şi a Bisericii lui Hristos” . Care este motivul care ne determină la această credinţă în Dumnezeu? Motivul îl găsim în definiţia de mai sus, şi anume autoritatea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale în care Hristos ni Se arată/oferă ca Trup şi Sânge în fiecare Liturghie. Astfel am definit succint credinţa, acum să vedem cum putem defini ştiinţa.
Ce este ştiinţa ? Aceasta este o întrebare scurtă, dar care ridică o problemă atât de complexă. În sens larg am putea spune foarte simplu că ştiinţa este un demers de cunoaştere, însă mai lămurit putem spune că ştiinţa reprezintă corpul de cunoaştere ce are un obiect determinat şi recunoscut şi o metodă proprie pentru dezvoltarea cunoştinţelor, este domeniul organizat al cunoaşterii sau cunoaşterea exactă, universală, verificabilă şi perfectibilă în enunţuri, exprimată prin legi şi metode .
Pe lângă definirea celor două noţiuni cât şi în scopul abordării raportului dintre credinţă şi ştiinţă trebuie să dăm ştiinţei întotdeauna un sens uman, iar existenţei şi creaţiei omului un sens divin , însăşi credinţa întreţine acest sens divin în viaţa omului şi oferă existenţei acel vector -în sus- spre Dumnezeu asigurând comuniunea cu Creatorul. Studierea ştiinţelor trebuie să se facă luminată fiind de razele credinţei în Dumnezeu. Conflictul dintre ştiinţă şi credinţă/teologie este unul vechi şi există şi în modernitate, însă dacă pornim de la atitudinea Sfinţilor Părinţi faţă de ştiinţă vom observa că ei, cunoscând folosul ştiinţei, nu aveau repulsie faţă de aceasta, ba mai mult ei recomandau tinerilor sau ucenicilor lor să studieze şi să facă cercetare, în măsura în care se putea în vremea respectivă, de exemplu Sfântul Grigorie Palamas spune că este bine să te ocupi cu studiul limbilor, cu retorica, cu istoria, cu tainele naturii, cu ştiinţele logicii şi cu figurile geometrice, şi aceasta nu numai pentru a le putea întrebuinţa la ceva, ci şi pentru că antrenează ochiul sufletului pentru a putea discerne lucrurile , prin aceste cuvinte Sfântul Grigorie vrea să pună în lumină atât folosul ştiinţei, cât şi limitele acesteia. E folositoare studierea ştiinţei, pentru că ne uşurează efortul de pătrundere a misterelor lumii şi totodată studiul/cercetarea ştiinţifică din diferite domenii este un antrenament intelectual care constituie o pregătire pentru studiul duhovnicesc .
Dialogul dintre ştiinţă şi credinţă a fost unul real încă din Evul mediu şi avem mărturia oamenilor de ştiinţă, care au ajuns la mari progrese şi descoperiri ştinţifice tocmai pentru că în demersul lor ei au ajuns la concluzia existenţei Ziditorului şi au crezut că dincolo de lumea pe care ei o supun cercetării ştiinţifice există o Persoană absolută şi creatoare a toate cele ce există, astfel fizicianul Isaac Newton (1642-1727), descoperitorul legii gravitaţiei, afirma „sistemul solar, planetele şi cometele au putut apărea doar din lucrarea unei Fiinţe inteligente şi Atotputernice” , iar astronomul Johannes Kepler (1571-1630) merge şi mai departe şi îşi afirmă credinţa în Hristos „cred numai şi numai în slujirea lui Hristos…şi văd că prin strădaniile mele –în astronomie- Dumnezeu este slăvit, şi asta pentru că cerurile spun slava lui Dumnezeu” . Sfântul Grigorie Palama reflectând asupra studiului ştiinţei, face câteva referiri foarte importante „căci lucrarea şi ţelul celor ce caută înţelepciunea lui Dumnezeu din zidiri este dobândirea adevărului şi slăvirea Ziditorului” , de aceea studiul ştiinţific sincer şi aprofundat al lumii create trebuie să ne conducă la ideea existenţei Creatorului. Pornind de la lumea înconjurătoare putem foarte simplu să ne gândim că aceasta a fost creată de Cineva, dar pe care nu-L putem cunoaşte după Fiinţă căci „nicio cunoaştere umană, fie ea teorie ştiinţifică sau filosofică, nu poate atinge şi cuprinde Adevărul în totalitate” , deoarece Dumnezeu -după Fiinţa Sa- Se sustrage evaluării epistemice, iar exerciţiul cognitiv nu-L poate obiectiva, prin urmare, datorită însuşirii sale de-a fi non-obiectivabil, adevărul lui Dumnezeu nu poate fi cunoscut numai pe cale raţională .
Şţiinţa este folositoare societăţii şi religiei în măsura în care ea este în slujba omului, uşurându-i acestuia urcuşul spiritual. Dacă la început (la creaţie) toate erau bune foarte (Fc. 1, 31), astăzi ştiinţa şi credinţa trebuie să îşi îmbine în mod sinergic lucrarea şi să se susţină reciproc, pentru că nicio taină a lumii nu poate fi pătrunsă numai pe cale raţională. Pentru a iniţia o cercetare se cere pe lângă fondul cercetării şi credinţă, la care se adaugă nădejdea finalizării actului/demersului ştiinţific şi atingerea scopului/rezultatului scontat. Atâta timp cât ştiinţa se debarasează de religie, în sensul că nu ţine cont de formulările acesteia şi de părerea Bisericii, şi îşi propune să ispitească tainele lui Dumnezeu, cu scopul de-a le pătrunde în totalitate, acea ştiinţă este luciferică, deoarece nu slujeşte omului în scopul mântuirii şi împlinirii eshatologice. Ştiinţa este ştiinţă pură şi adevărata doar în contextul relaţiei om-Dumnezeu, şi dincolo de strădaniile ştiinţifice, cunoaşterea raţiunilor lumii înseamnă comuniunea cu Logosul dumnezeiesc şi participarea la comuniunea de viaţă şi iubire a Persoanelor Sfintei Treimi . Ştiinţa nu trebuie să aibă scopul de-a poseda adevărul, căci atunci s-ar pune în locul lui Dumnezeu şi ar emite pretenţii de posesie asupra adevărului şi al tainelor, ci ştiinţa are rolul şi trebuie să slujească scopului de-a mărturisi şi împărtăşi adevărul.
Creştinismul vede în progresul ştiinţific expresia spiritului uman creator şi puterea de stăpânire a omului asupra naturii, aceste două însuşiri i-au fost date omului la creaţie de către Dumnezeu „creşteţi şi vă înmulţiţi…şi stăpâniţi pământul”(Fc. 1, 28). Cercetarea şi studierea ştiinţelor trebuie considerate drept mijloace, şi nu scopul suprem al vieţii. Ştiinţa nu este idealul omenirii, ci numai instrumentul idealului, idealul este mântuirea şi împlinirea în Eshaton alături de Hristos. Dacă este instrument sau ideal, mijloc sau scop, se vede clar din slujirea pe care ştiinţa o face vieţii sau morţii, ori cu intenţia de a construi sau de a distruge, sau dacă slujeşte binelui sau răului.
Folosul duhovnicesc al studierii ştiinţei se vede doar atunci când ştiinţa este în raport de colaborare cu religia, evitând stările de conflict şi conlucrând în scopul mântuirii omului. Mai bine zis, acest lucru e realizabil atunci când efortul ştiinţific este dublat de unul religios-moral, astfel încât toate reintră în măsura omului-rege al creaţiei şi toate devin bune foarte (Fc. 1, 31).
Rezumând cele spuse mai sus putem foarte uşor concluziona că relaţia dintre ştiinţă şi credinţă trebuie să fie una de colaborare şi de susţinere reciprocă, astfel se exprimă şi John Haught cu referire la relaţia credinţă-ştiinţă, „căci -zice distinsul profesor- nu-mi pot închipui un om de ştiinţă adevărat, lipsit de credinţa profundă în Dumnezeu” , de aceea ştiinţa poate fi făcută şi studiată (cu adevărat) numai de cei care sunt pătrunşi cu totul de aspiraţia către adevăr.

%d blogeri au apreciat asta: