Archive for Februarie, 2011



Subsemnatul ANANIA VALERIU, pe numele de calugar BARTOLOMEU, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului si Mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, domiciliat in Cluj-Napoca, P-ta Avram Iancu nr. 18, in varsta de 88 de ani, aflandu-ma in deplinatatea facultatilor mintale, nesilit de nimeni, din vointa mea libera si neviciata, dar cu sanatatea trupului din ce in ce mai subreda si cu sentimentul ca nu mai e mult pana cand Domnul ma va chema acolo unde va crede El de cuviinta, pentru cazul incetarii mele din viata, insemnez aici cateva ganduri testamentare, spre cuvenita plinire si fac urmatoarea dispozitie testamentara:

Las toate drepturile mele de autor Fundatiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care am infiintat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor merituosi, dar lipsiti de posibilitati materiale.

Vreau ca drepturile mele de autor de pe urma Bibliei, la diortosirea careia am lucrat 11 ani, sa revina Fundatiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Doresc ca Fundatia „Mitropolitul Bartolomeu”, al carei fondator sunt, sa imi duca mai departe memoria, sa nu fie niciodata desfiintata, sa nu-i fie schimbat scopul principal pentru care a fost infiintata, iar banii si intregul ei patrimoniu sa nu poata fi folosit in alte scopuri de catre nimeni.

Fiind calugar de la varsta de 20 de ani, am renuntat la orice fel de mostenire de la parintii mei, totul revenindu-le copiilor si nepotilor lor. Economiile mele banesti din ultimii ani, depuse in conturile mele de la banca sau in casa de fier pentru eventualele trebuinte medicale si aflate, sub semnatura si cheie, in grija arhidiaconului Gavril Varva, vor fi transferate in contul Fundatiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Singura mea avere sunt biblioteca si manuscrisele personale, precum si colectia de acte, scrisori si fotografii, toate aflate in resedinta mea din Manastirea Nicula, pe rafturi si in doua seifuri metalice, sub auspiciile Fundatiei Mitropolitul Bartolomeu, din al carui colegiu director face parte si staretul acestei manastiri. Daca si cand se va considera ca acestea pot prezenta un oarecare interes pentru cultura romaneasca, prefer ca la ele sa aiba acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul in acest sens.

Obiectele personale marunte din resedinta de la Cluj vor ramane pe seama institutiei; cele din resedinta niculeana vor ramane pe loc.

Doresc sa fiu inmormantat in groapa de pamant reavan, avand deasupra piatra pe care mi-am pregatit-o din timp.

Sa nu mi se acorde distinctii post mortem, de nici un fel.

La carma Mitropoliei imi doresc un urmas vrednic si demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al coruptiei de orice fel si sub orice forma, care sa continue si sa desavarseasca ceea ce am inceput eu. Dintre acestea:

Pictarea catedralei in tehnica mozaic.

Radio Renasterea

Revista TABOR

Fundatia „Mitropolitul Bartolomeu”

Policlinica „Sfantul Pantelimon”

Continuarea lucrarilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Fata” din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului si teologului italian Marko Ivan Rupnik.

Canonizarea si cultul Sfantului Pahomie de la Gledin

Canonizarea si cultul Sfintilor Martiri Nasaudeni

Gradinita „Sfantul Stelian”

Cer iertare tuturor celor carora le-am gresit, intr-un fel sau altul, asa cum si eu, la randu-mi, ii iert pe toti cei care, cu voie sau fara voie, mi-au gresit.

Declar ca nu am copii, iar parintii imi sunt decedati.

Numesc executor testamentar, in baza art. 910 si urmatoarele din Codul Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet caruia ii incredintez spre executare acest testament.

Orice Testament anterior acestuia devine nul si neavenit.

† BARTOLOMEU VALERIU ANANIA

Demonologia Vechiului Testament


Demonologia (daimon-logos), sau cuvântul despre demoni[1] este ştiinţa care se ocupă cu studiul istoriei şi activităţii tipurilor de demoni în lumea spirituală, precum şi în cea materială, aceasta ar fi o definiţie succintă, strict profană, însă conform bibliştilor cât şi para-psihologului Dan Seracu[2], demonologia este o disciplină teologică (sau profană) care se ocupă cu clasificarea demonilor, descriindu-le structura şi atributele. Preocuparea acestei lucrări este în special Demonologia Vechiului Testament; tema ce urmează a fi tratată este structurată astfel:

-căderea (unei părţi a) îngerilor

-doctrina despre Satan

-numirile demonilor în Vechiul Testament

-ierarhia îngerilor căzuţi, şi “locuinţa” lor.

1. Căderea îngerilor

Îngerii fac parte din lumea nevăzută, pe care Dumnezeu a creat-o înaintea celei văzute. Avem în Sfânta Scriptură mărturii care ne ajută să concluzionăm acest lucru: “când stelele dimineţii cântau laolaltă, toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau” (Iov 38, 7) sau “la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Fc. 1,1). Îngerii sunt “cerurile” pe care le-a făcut Dumnezeu la început[3], ei sunt lumina care a apărut la zisa Domnului: “Să fie lumină!”, strălucirea care a apărut înaintea soarelui, cetatea îngerească şi veşnică. În Sfânta Scriptură se află numeroase locuri care vorbesc despre puterile cereşti. Cărtile filosofice ale Vechiului Testament pomenesc despre îngeri, în cartea Iov (4, 18)  un glas – care pare a fi chiar a unui duh slujitor – vorbeşte: “Iată că El n-are încredere nici în slujitorii Săi şi găseşte greşeli chiar în îngerii Săi”. De asemenea în Psalmi, ei sunt pomeniţi foarte frecvent: “Lăudaţi pe Domnul din înălţimea cerurilor… lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui”, etc. La profeţi găsim şi mai multe mărturii, la Daniil (8, 13) “şi am auzit un sfânt (înger) care grăia, şi un alt sfânt a zis către cel care grăia: până când va dura vedenia şi jertfa de fiecare zi…” iar la versetul 16 vedem că îngerul Gavriil “tâlcuia celor de acolo vedenia”(cu berbecul şi ţapul), apoi mai găsim anghelofanii la Ezechiel (10, 1-20), Isaia (6, 2-6) şi altele. Acestea ar fi câteva menţionări legate de îngeri în general, însă creaţia lumii duhurilor, pe lângă o indefinită înălţime luminoasă, are şi o indefinită adâncime tenebroasă[4], căci deşi iniţial toţi au fost creaţi îngeri buni, ei nu au rămas toţi în această stare de bunătate şi comuniune cu Dumnezeu, ci o parte a duhurilor, răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu, au fost aruncate din cer[5]. Motivul căderii este mândria, deoarece îngerii voiau să fie independenţi, la fel ca Dumnezeu şi pentru că “ei au voit să ajungă izvor al existenţei, fără a se dezvolta în legătură cu Izvorul adevărat”[6], astfel au ieşit din comuniunea cu Dumnezeu, iar această ieşire i-a transformat din îngeri buni în duhuri malefice sau îngeri răi. De precizat este că cel care a iniţiat această cădere ireversibilă a fost Cel mai strălucit înger de lumină, şi anume Lucifer despre care Prorocul Isaia spune: “cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pământ, tu biruitor de neamuri” (Is. 14, 12), chiar dacă este marcat de o frumuseţe poetică, acest verset exprimă realitatea căderii. Mai avem pe lângă mărturia lui Isaia, un loc paralel la Iezechiel (28, 14-19): “tu erai heruvimul pus să ocroteşti…ce umblai prin mijlocul pietrelor celor de foc, fost-ai fără prihană în căile tale din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea…din pricina frumuseţii tale s-a îngâmfat inima ta şi pentru trufia ta ţi-ai pierdut înţelepciunea, de aceea te-am aruncat la pământ şi te voi da înaintea regilor de batjocură”. Aceste 2 texte, stabilesc indiscutabil o devoluţie parţială în mersul firesc al vieţii primei lumi. Momentul dezbinării/căderii este situat, după cum am arătat mai sus, înaintea apariţiei oricărei lumi materiale, şi chiar a timpului. Sfântul Ioan Damaschin face şi el următoarea precizare “dintre puterile îngereşti, cel căruia Dumnezeu I-a încredinţat păzirea pământului, nu a fost făcut rău prin natură, ci a fost bun şi nu avea în el -de la Creator- nici cea mai mică urmă de răutate, iar prin voinţa sa liberă s-a îndreptat de la starea sa naturală la o stare contra naturii sale şi s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu care l-a făcut”[7],  de aceea el (Satan) este cel dintâi care  s-a depărtat de bine şi “a căzut în rău[8]. Mărturia concretă legată de ce s-a întâmplat cu îngerii răi după căderea lor o găsim exprimată în Noul Testament: “Dumnezeu nu a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în iad şi i-a dat peşterilor întunericului”(II Ptr. 2, 4). Putem spune că locul/textul acesta corespunde celui din Facere (1, 4), unde se spune că “Dumnezeu a despărţit lumina de întuneric”, întunericul reprezentând chiar îngerii căzuţi.

Afirmaţia Fericitului Augustin, cum că Vechiul Testament se descoperă în cel Nou se aplică perfect şi pentru episodul căderii îngerilor, deoarece despre unele aspecte şi întâmplări legate de căderea unei părţi a îngerilor găsim lămuriri clare abia în Noul Testament, de exemplu la Apocalipsă ne este relatată lupta care au dus-o îngerii buni cu cei căzuţi, în sensul că “puterile înaintate în bine au luat atitudine” faţă de căderea celor ce iniţial străluceau cu aceiaşi lumină ca şi ei: “şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu Balaurul. Iar Balaurul şi îngerii lui au stat în luptă. Dar n-au izbutit şi nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi aruncat a fost Balaurul cel mare…care se cheamă diavol şi Satan” (Apoc. 12, 7-8), acest loc scripturistic ne sugerează că îngerii căzuţi, au dus luptă pentru a-şi păstra locul lor în cer dar n-au izbutit, ba mai mult, nici nu s-a mai găsit loc pentru ei în cer, fapt ce denotă că lângă Binele suprem nu poate exista ceva rău sau care este în afara Iubirii, de aceea au fost aruncaţi în întunericul cel din afară, astfel “diavolul şi îngerii lui au fost lipsiţi de petrecerea în cereştile locaşuri”[9]. Căderea s-a datorat, după cum am văzut în imaginea pe care Iezechiel ne-a creat-o în cap. 28 şi Isaia în cap. 14, lui Lucifer, care în mândria sa zicea: “mă voi sui în cer, îmi voi ridica tronul meu mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor…şi voi fi ca Cel Prea Înalt”(Is. 14, 13-14). Căderea a încetat la cuvintele Arhanghelului Mihail, care a strigat cu glas mare “să stăm, bine să stăm, cu frică să luăm aminte”, astfel cei ce au căzut “ca un fulger din cer”(Lc. 10, 18) au fost alungaţi din lumea de sus şi “lucrând acum în lumea de sub cer, ei au luat în stăpânirea lor iadul şi lumea subpământeană”[10]. Toate acestea diavolul şi le-a făcut liber fiind, el nu a fost constrâns de nimic, Părintele Tache Sterea, parafrazându-l pe Sfântul Vasile cel Mare, afirmă că diavolul din propria lui libertate este rău[11], de aceea şi căderea lor este radicală şi definitivă, nemai existând posibilitatea mântuirii pentru diavoli. Prăbuşirea definitivă a Satanei, produce o linişte în lumea cerească[12], căci de aceasta se şi zice la Apoc. 12, 12 “bucuraţi-vă ceruri şi toţi cei ce locuiţi într-însele”, adică să-şi manifeste bucuria de a fi înlăturat răul care a rupt din comuniune miriade de duhuri.

2. Doctrina despre Satan

În Vechiul Testament avem precizări despre diavol, încă din cartea Fecerii (3, 1), căci el a fost începătorul răutăţii şi tot el a instrumentat, oarecum, şi căderea proto-părinţilor. Poporul iudeu a avut dintru început ideea spiritelor rele. Reprezentarea iudaică a răului a primit numele de Satan (cât şi alte nume, după cum vom vedea mai jos). Cuvântul Satan[13] e derivat din radicalul “a duşmăni”, “a fi în contră” etc, asemănându-se în această privinţă cu grecescul diabolon –, derivat de la diabolein -“a fi împotrivă”.

Toate apariţiile demonice vechi-testamentare exprimă aceiaşi lucrare a lui Satan, ce se încadrează între duşmănie, împotrivire, lucrare contrară etc, şi are ca scop separarea. Peste tot în Vechiul Testament, Satan este vrăjmaşul, duşmanul declarat şi veşnic al lui Dumnzeu, “pe cine însă ai mustrat şi ai hulit tu? Şi asupra cui ţi-ai ridicat tu glasul şi ţi-ai înălţat aşa de sus ochii tăi? Asupra Sfântului lui Israel. Prin trimişii tăi ai înfruntat pe Domnul…”(IV Regi 19, 22-23). Ca fiinţă rea, Satan şi îngerii lui lucrează numai împotriva Binelui, şi pentru că nu consimt la dragostea lui Dumnezeu sunt răi, căci “prin libertate ei s-au golit de propriul eu, de voinţa cea bună”[14]. Chiar dacă în Vechiul Testament suferinţele provocate de Satan sunt puţine, el este angajat constant în activităţi ostile oamenilor, fiind invidios şi îndemnând la păcat şi călcare de poruncă. În prima sa apariţie în cartea Facerii, Satan o ispiteşte pe Eva prin intermediul şarpelui, care era defapt şi cel mai şiret dintre animalele pământului (Fc. 3,1), dar totodată şi un animal apropiat omului, sub chipul şarpelui nu putea fi decât un înger căzut, adică diavolul, această explicaţie o găsim şi în Noul Testament: “şarpele cel vechi de zile, numit diavolul şi satana, acela care înşela întreaga lume…şi a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el, toţi îngerii lui”(Apoc. 12, 9). Referatul biblic despre creaţie ne relatează căderea primilor oameni şi izgonirea lor din Eden pe parcursul capitolului 3 din prima carte a Pentateuhului, unde vedem limpede amprenta lui Satan pusă prin intermediul şarpelui în mintea omului, şi concretizată mai apoi prin a doua cădere din lume creată, şi prima din lumea văzută. Pe lângă Facere cap. 3, Satan apare în multe alte locuri, de la Cartea IV Regi până la Profeţi, dar multe din acestea au caracter descriptiv (despre lumina iniţială a lui Lucifer, despre puterea lui etc), pe lângă evenimentul din Fc. Cap. 3 mai sunt câteva ispitiri pe care Satan le face unor oameni importanţi (Iov, David etc). Aceste ispitiri sunt foarte sugestive în sesnul că ne ajută să trasăm câteva directive legate de doctrina despre Satan şi sunt definitorii în ceea ce priveşte demonologia Vechiului Testament.

În cele ce urmează vom prezenta succint câteva apariţii ale diavolului/Satan, cu caracter de ispitire sau demers de încălcare a poruncii divine: a) -în cartea Iov, vedem că Satan s-a înfăţişat lui Dumnezeu, amestecat printre ceilalţi îngeri “într-o zi îngerii lui Dumnezeu, s-au înfăţişat înaintea Domnului, şi Satan a venit şi el printre ei”(Iov, 1, 6 şi 2, 1), ba mai mult, din versetul următor (7), vedem că locul de peregrinare al diavolului după cădere, este pământul: “am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos”. Dialogul lui Satan cu Dumnezeu, denotă clar faptul că diavolul a venit să-I ceară permisiunea lui Dumnezeu de-al ispiti pe dreptul Iov, şi totodată Satan recunoaşte că Dumnezeu poartă de grijă creaţiei Sale, manifestându-Şi pronia şi faţă de Iov, însuşi Satan spune că Dumnezeu “a făcut gard în jurul lui (Iov) şi în jurul casei lui…şi a binecuvântat lucrul mâinilor lui şi turmele lui au umplut pământul”(Iov 1, 10). Dumnezeu îi dă putere lui Satan asupra a tot ce deţine Iov, averi incomensurabile, fii etc, şi singura condiţie era ca răufăcătorul să “nu-şi întindă mâna asupra lui Iov”(Iov 1, 12). Deşi nenorocirile veneau cete-cete (6, 4) asupra lui, Iov “în toate acestea nu a păcătuit şi nu a rostit niciun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu”(1, 22). Statornicia lui Iov l-a învins pe Satan şi a plăcut lui Dumnezeu “şi Dumnezeu a binecuvântat sfârşitul vieţii lui Iov mai bogat decât începutul ei…”(Iov 42, 12).

b) –în I Paralipomena (cap. 21), vedem că Satan îl ispiteşte pe Regele David să numere poporul, “încercând prin această acţiune să-l aţâţe pe rege spre păcat trezind în el sentimentul orgoliului şi-al dominaţiei”[15]atunci s-a sculat Satana împotriva lui Israel şi a îndemnat pe David să facă numărătoarea Israeliţilor”(I Paralip. 21, 1).

Pentru că a dat curs îndemnului diavolului, David şi tot poporul au fost pedepsiţi de Dumnezeu, Care le-a pus înainte 3 pedepse, urmând să aleagă una din ele. Astfel ispitirea lui Satan l-a făcut pe David să atragă asupra Israelului pedeapsa divină, concretizată în 3 zile de molimă, adusă de îngerul Domnului (Malak Iahveh[16]). În acest episod ne apare în prim plan lupta -indirectă-  dintre îngerii buni/Malak Yahve şi Satan, care e înfrânt, pentru că Dumnezeu Se îndură de Israel şi-L opreşte pe Înger în a mai pedepsi cu molimă poporul.

Aceste două episoade din Scriptură (Iov cap. 1 şi 2 cât şi I Paralipomena cap.21) la care se adaugă capitolul 3 din Facere, sunt definitorii în ce priveşte doctrina despre Satan şi demonologia Vechiului Testament. Pe lângă acestea mai sunt şi alte locuri în Sfânta Scriptură unde se vorbeşte despre Satan, sau despre demoni în general, locuri ce indică fie denumirile sub care apare diavolul fie acţiunea pe care acesta o unelteşte împotriva comuniunii dintre om şi Dumnezeu, sau altele au pur şi simplu un caracter descriptiv (Iezechiel 28- despre măreţia lui Lucifer, Iov 41- puterea leviatanului etc). O consecinţă importantă ce rezultă din căderea îngerilor (răi), e aceea că diavolul/Satan a adus în lume -prin căderea omului- moartea, căci ni se spune în Înţelepciunea lui Solomon (2, 24) că “prin pizma diavolului moartea a intrat în lume şi cei care sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască”.

2.1 Demonii şi numirile diavolului în Vechiul Testament

Pe lângâ Satan, în Vechiul Testament mai apar şi alte spirite rele, cât şi alte numiri ale diavolului, după cum vom vedea în cele ce urmează.

Unul dintre aceste duhuri ale răutăţii este şi Azazel, termen de etimologie ebraică, şi care s-ar traduce prin cuvâtul “capră”[17](az) sau expresia “a duce departe”(azal). Azazel este menţionat în două pasaje din Levitic, (capitolul 16 versetele 8-10 şi 26). Acestea relatează despre cei doi ţapi care se aduceau la templu în Ziua Împăcării (Iom hachipurim)[18] unul pentru Yahveh şi altul pentru Azazel: “după aceea să ia Aaron ţapul asupra căruia a căzut sorţul Domnului, şi să-l aducă jertfă pentru păcat, iar ţapul asupra căruia a căzut sorţul pentru Azazel să-l pună viu înaintea Domnuluisă-i dea drumul în pustie pentru ispăşire, ca să ducă acela cu sine nelegiuirile lor în pământ neumblat”(Lev. 16, 9-10).

Prin numele Azazel nu putem înţelege pe altcineva decât pe Satan sau un alt duh rău. Cât priveşte acest demon, numit Azazal sau Azazel există mai multe păreri, pe care Athanase Negoiţă le expune în capitolul despre demonologia vechi-testamentară[19]: prima afirmă că Azazel este însuşi ţapul, căruia după ceremonie i se dă acest nume. Într-adevăr numele acestui demon înseamnnă  şi capră, însă trebuie făcută o distincţie clară între ţap şi Azazel, pentru că ţapul se trimitea lui Azazel, căci dacă acesta ar fi identic cu ţapul, atunci cui ar fi trimis în pustie acest ţap?! Astfel apare a doua părere care spune că Azazel trebuie să indice un munte, sau un loc în pustie[20], dar aceasta e foarte puţin probabil, pentru că în Vechiul Testament, nicăieri nu se pomeneşte despre vreun loc, munte, ţinut etc ce poartă numele Azazel. În atreia părere se pleacă de la verbul azal-“a îndepărta”, şi consideră că Azazel ar fi un nume abstract, dar această părere contrazice textul Lev. (c. 16, v.8) unde dacă l-am considera pe Azazel ceva abtract atunci ar trebui să traducem acest text în felul următor: Aaron trase un sorţ pentr Yahveh şi altul pentru “depărtarea completă”, ceea ce e un nonsens. Aşadar părerea care se apropie cel mai mult de adevăr e aceea că Azazel este o fiinţă pesonală[21], un demon sau un spirit rău. Starea de opoziţie dintre cei doi şi faptul că în timpul ceremoniei de curăţire cei doi stau oarecum faţă în faţă arată clar Dumnezeu este bun şi Azazel o fiinţă personală, rea, malefică etc.

În afară de Satan şi Azazel, în cărţile Vechiului Testament mai găsim şi alte duhuri rele, sau mai bine zis alte denumiri ale aceluiaşi Satan. În III Regi (22, 21-23) găsim pe ruah şeker sau “duhul mincinos”, care îşi descoperă în faţa Domnului identitatea sa “atunci a ieşit un duh şi a stat înaintea feţei Domnului…şi a zis: «mă duc şi mă fac duh mincinos în gura tuturor prorocilor lui»(Ahab)”.

La Ieşire (12, 23), evreii îl numesc pe diavol  pierzătorul, duhul rău care a trecut pe lângă uşa evreilor din Egipt, uşa unsă cu sângele mielului sacrificat, dar pe care Dumnezeu “nu l-a lăsat să se atingă de casele evreilor”.

Duhurile rele sau demonii poartă în ebraică numele şedim[22]. Termenul apare de două ori în cartea Deuteronom (32, 17) unde Israel “adus-a jertfe demonilor şi nu lui Dumnezeu” şi în Psalmi (105, 36-37) “au slujit idolilor lor şi s-au smintit, şi au jertfit pe fiii lor idolilor”. În ambele cazuri şedimii sunt legaţi de cultul idolatru de care israeliţii nu erau străini. În cartea Tobit (cap. 6) în discuţia dintre înger (Rafael) şi Tobie se vorbeşte despre îzbăvirea cuiva de demon sau duh rău prin folosirea măruntaielor peştelui prins de tânărul Tobie de-l chiunuie  pe cineva un demon sau duh rău se afumă bărbatul sau femeia aceea cu inima şi ficatul, şi nu-l va mai munci” (Tob. 6, 8). Tot în cartea Tobit mai întâlnim un duh rău care ucide pe cei 7 soţi ai Sarei, fiica lui Raguel. Acest duh este Asmodeu[23],  era un demon ce a ucis pe bărbaţii care au fost însuraţi cu Sara “am auzit că această fată a fost măritată cu şapte bărbaţi şi toţi au pierit în camera de nuntă…pe ea o iubeşte un demon, care nu face rău nimănui decât celor ce se apropie de ea”(Tob. 6, 14), dar pe care Tobie l-a înfrânt cu ajutorul îngerului, care este defapt Arhanghelul Rafael, şi care l-a dus şi l-a legat pe demon în pustie. Aşadar acestea ar fi cele mai întâlnite ipostaze  ale diavolului în Vechiu Testament, care deţi se petrec în contexte diferite, au la bază aceiaşi lucrare pierzătoare şi distrugătoare pe care Satan o execută de la cădere şi până acum.

2.2 Ierarahia duhurilor rele şi “locuinţa” acestora

Cu toate că la creare duhurile erau toate bune şi făceau parte din aceiaşi ierarhie a lumii nevăzute, după căderea (unei părţi a) îngerilor, aceştia “s-au organizat”-am putea spune- într-o ierarhie a demonilor, a răului. Primul din această ierarhie sau conducătorul ei ar fi Lucifer (Satan), căci de la el a început şi căderea, şi tot lui îi sunt dedicate unele pasaje descriptive din Profeţi pe care le-am expus mai sus (Iezechiel 28, Isaia 14 etc), ceea ce dovedeşte importanţa lui în actul cădereii cât şi faptul că este căpetenia demonilor, căci “mulţimea nenumărată de îngeri aşezaţi sub el s-au dezlipit, i-au urmat lui şi au căzut împreună cu el”[24], fiindu-I supuşi şi în împărăţia întunericului. Părintele Stăniloae afirmă şi el că “aceste duhuri rele sunt şi ele în număr indefinit de mare şi au o ierarhie, iar în fruntea lor este Satana”[25]. Din apariţiile diavolului în cărţile Vechiului Testament, şi din mărturiile unor Sfinţi Părinţi putem deduce foarte uşor că există aşadar o ierarhie a diavolilor şi că Satan este căpetenia lor, dar nu putem prezenta pe trepte această ierarhie a duhurilor rele, deoarece deşi în Scriptură se vorbeşte deseori despre duhuri rele, diavol, demoni, duh mincinos etc nu putem spune care este mai mare. Însă ştim, că la fel ca în ierarhia cerescă (a îngerilor buni) şi lumea duhurile rele este ierarhizată în începătorii, domnii, şi stăpânii ale întunericului, acest lucru ne este clarificat abia în Noul Testament “lupta noastră este împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului…împotriva duhurilor răutăţii care sunt în vâzduhuri”(Efes. 6, 12).

Locuinţa demonilor sau sediul duhurilor rele este pustiul, despre acesta vorbeşte prorocul Isaia (13, 21) că acolo vor locui “fiarele sălbatice, struţii îşi vor face cuib acolo şi oameni cu chip de ţap[26] vor juca în acel loc”, pustiul era şi locul unde era trimis ţapul cu păcatele poporului pentru a se întâlni cu Azazel ( Lev. 16, 9 şi urm.); pustia este indicată ca locuinţă a demonilor şi în cartea Baruh (4, 35), cetăţile care au fost împotriva lui Israel le va pustii Domnul iar pustia aceea “va fi locuită de demoni multă vreme”.

Demonologia Vechiului Testament este un capitol interesant din Teologia Biblică, dar destul de redus, şi aceasta pentru că referirile la diavol/duhurile rele în Testamentul vechi sunt relativ puţine şi multe dintre ele se completează abia în Noul Testament.

Concluzii

  • Demonologia Vechiului Testament este disciplina care se ocupă cu cercetarea demonilor ce apar în cărţile vechi-testamentare.
  • Îngerii au fost creaţi iniţial ca fiind buni, însă în urma căderii unei părţi a lumii nevăzute au apărut duhurile rele.
  • Căderea îngerilor a avut loc din cauza mândriei lui Lucifer, care împreună cu îngerii lui a fost aruncat din cer, în cele de sub pământ.
  • Diavolul -sub chipul şarpelui- este cel care a înstrumentat şi căderea omului, şi tot din pizma diavolului a apărut şi moartea în lume.
  • Satan este reprezentarea iudaică a răului, reprezentând pe cel care duşmăneşte sau cel care stă împotrivă (binelui şi-a armoniei).
  • Pe lângă Satan (diabolos), în Vechiul Testament apar şi alte duhuri rele: Azazel, Asmodeu, ruah şeker-duhul mincinos, demonii/şedim etc.

La fel ca şi ceilalţi îngeri buni, şi duhurile rele sunt ierarhizate în domnii, stăpânii şi începătorii ale întunericului, şi îşi au locuinţa în pustie (Cf. Baruh 4, 35 şi Isaia 13, 21).


[1] Despre originea grecească a cuvântului daímōn avem o descriere la Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti, trad. de Drăgan Stoianovici, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 57, “daimon sau daimonion: prezenţă sau entitate supranaturală, undeva între zeu (theos) şi erou, este un spirit supranatural…(un) daimon se ataşează fiecărui om la naştere şi determină, în bine sau în
rău, soarta sa”.

[2] Dan Seracu- bioterapeut, născut în 31 mai 1946 la Arad, a scris despre autocontrol, ocultism, ezoterism etc, a murit în 1999.

[3] Anca Manolache, Un capitol de Anghelologie- Creaţia, natura şi căderea îngerilor, în Studii Teologice, nr. 1-2, 1955, p. 131.

[4] Vezi Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 470.

[5] Vezi Pr. Dr. Sterea Tache, Teologie Dogmatică şi Simbolică, vol. I, Ed. EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 196.

[6] Ibidem, p. 197.

[7] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. EIMBOR, Bucureşti, 2005, p. 56.

[8] Ibidem.

[9] Pr. Mihail Pomazanski, Teologie Dogmatică Ortodoxă, trad. de Florin Caragiu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009, p. 123.

[10] Ibidem, p. 124.

[11] Pr. Dr. Sterea Tache, op. cit., p. 197.

[12] Vezi Anca Manolache, art. cit., pp. 132-133 “apare o bucurie în cer şi pentru că prin această luptă, îngerii buni făcuseră dreptate lui Dumnezeu -dacă se poate spune aşa- stabilind raporturile normale între creatură şi Creator”, tot în acest sens vezi Pr. Serghei Bulgakov, Scara lui Iacov, Paris, 1929, pp. 160-161, aici Părintele S. Bulgakov zice că “această doborâre (cădere a duhurilor) este o localizare definitivă a răului din lumea angelică”.

[13] Pr. Prof. Athanase Negoiţă, Teologia biblică a Vechiului Testament, Ed. “Credinţa noastră”, Bucureşti, 1992, p. 80, după unii cuvântul Satan ar deriva şi din rădăcina verbului ebraic “şut” care înseamnă “a alerga încoace şi încolo” sau “a informa”, însă această derivare este una destul de forţată, deoarece rădăcina “şut” nu poate da înţelesul adevărat pe care Satan îl are în cărţile Vechiului Testament, căci “Satan este informator doar la nivelul de pârâş, el mai mult dezinformează, crează discordie, ispiteşte sau îmbie la rău”, cf. Ion V. Georgescu, Demonologia Vechiului Testament- Satan în profeţia Iui Zaharia, în BOR, nr. 9-10, 1938, p. 508.

[14] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia I la Hexaimeron, P. G., col. 13 C, apud Anca Manolache, art. cit., p. 133.

[15] Pr. Prof. Athanase Negoiţă, op. cit., p. 80.

[16] Cu toate că nu constituie preocuparea principală acestei lucrări, trebuie totuşi făcută o menţiune specială în legătură cu această expresie “Îngerul Domnului” (uneori “îngerul lui Dumnezeu”), un înger unic care apare atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. În primul rând Îngerul Domnului îndeplineşte însărcinări asemănătoare cu cele ale îngerilor, în general. Câteodată el aducea mai multe mesaje de la Domnul pentru poporul Său (Fc. 22,15-18; 31,11-13). Când oameni din poporul lui Dumnezeu se răzvrăteau şi păcătuiau greu, îngerul Său putea fi trimis ca să-i pedepsească (II Regi 24, 16-17) aici intră şi cazul expus mai sus la punctul b). Identitatea Îngerului Domnului a fost discutată, mai ales din cauza felului în care El se adresa de multe ori oamenilor. Să reţinem următoarea exprimare: în Jud. (2,1), îngerul Domnului spune: “Eu v-am scos din Egipt şi v-am adus în ţara pe care am jurat că o voi da părinţilor voştri. Am zis: Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi. Fiindcă Îngerul Domnului este atât de strict identificat cu Domnul Însuşi şi fiindcă El a apărut cu înfăţişare umană, unii îl consideră o apariţie a lui Hristos Cel veşnic, a doua Persoană a Sfintei Treimi, înainte de Întruparea şi Naşterea Sa, dar această ipoteză este discutabilă, vezi în acest sens Pr. Ioan Sorin Usca, Facerea- în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, Ed. Christiana, Bucureşti, 2008, pp. 184-186, iar alţii cred că această abordare este exagerată, vezi Silviu Tatu, Profetismul israelit în documente biblice: între fals şi autentic, Ed. Casa Cărţii, Bucureşti, 2008, p.145-147.

[17] În Septuaginta, vol. I găsim o completare legată de folosirea cuvântului ţap în textul de la Lev. 16, “cuvântul χίμαρος, ied, corespunde aici ebr. să’ir, ţap tânăr. Traducătorii au ales să facă distincţia între χίμαρος, animal tânăr destinat ritualului pentru păcat, şi τράγος, ţap, animal adult, care apare în Num. 7 ca destinat jertfei de mântuire şi pentru care Textul Masoretic are termenul ‘attüdh. Flavius Iosephus, parafrazând acest pasaj (Al III, 241), vorbeşte despre doi εριφοι, ieduţi”, vezi Cristian Bădiliţă, Septuaginta, vol. I, Ed.  Polirom, Bucureşti, 2004, p. 372.

[18] Vezi Athanase Negoiţă, op. cit., p. 81.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem, “această părere trebuie respinsă, fiindcă şterge diferenţa dintre Yahveh şi Azazel, deoarece în versetul 10, unde avem deja cuvântul pustie, ar da naştere la o tautologie nemaipomenită”.

[21]Athanase Negoiţă, op. cit., pp. 80-82.

[22] Dicţionar enciclopedic de iudaism, trad. de Viviane Prager, C. Litman, Ţicu Goldstein, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, p.185, “de asemenea, se crede că uneori şedimii sunt asociaţi satyrilor, care în ebraică sunt numiţi seirim, adică cei care locuiesc printre ruine şi în locuri pustii”.

[23] Nume semitic derivat de la verbul “samad”- a distruge, a nimici, iar “în Talmud şi în scrierile rabinice (Targumul la Ecclesianst I, 12) Asmedai sau Asmodai apare ca un spirit rău, ca un prinţ al demonilor (melek hasmedin)”, vezi  Athanase Negoiţă, op. cit., p. 83.

[24] Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 57.

[25] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 470.

[26] Oameni cu chip de ţap- demoni, vezi mai sus nota 17.

studiu publicat în Revista Semănătorul, 1-II-2011

autor: Vasile Pop

%d blogeri au apreciat asta: