Archive for Iunie, 2011



În Simbolul de credință noi mărturisim într-un cuget:
Credem întru una, sfântă, katholică (sobornicească) şi apostolică (apostolească) Biserică (Πιστεύομεν εἰς μίαν, ´αγίαν, καθολικὴν καὶ ́αποστολικὴν Ἐκκλησίαν).
Acest articol IX din Simbolul de credinţă, alcătuit în cadrul celor 2 Sinoade Ecumenice de la Niceea 325 și Constantinopol 381, dă mărturie despre credința noastră în Biserică și exprimă totodată și caracteristicile/ însușirile esențiale ale acesteia, adică unitatea, sfințenia, katolicitatea și apostolicitatea.
I. Unitatea Bisericii- cuvântul „μίαν” din art. IX nu e doar un simplu numeral, ci el exprimă unitatea deplină evidentă în întreg conținutul Simbolului de credință și este firul roșu al acestuia, căci începând cu art. I și până la sfârșitul Crezului noi ne mărturisim credința întru unul Dumenzeu, întru unul Domn Iisus Hristos Care e Unul-Născut, credem în Duhul Sfânt, într-o Biserică una, sfântă etc și mărturisim un Botez, în aceasta constă unitatea. Unitatea este darul pe care l-a adus Hristos prin Întrupare, este darul care izvorăște din sânul Sfintei Treimi și pe care îl avem de la Întrupare când s-a realizat unirea deplină sau maximală a lui Dumnezeu cu oamenii , deoarece „existența în Hristos este sinonimă cu realizarea umană, constituie un mers de la după chip la Chip sau de la existența iconică la cea reală, asemănarea cu Dumnezeu fiind înțeleasă ca taină a îndumnezeirii, taină a unirii cu Dumnezeu în Hristos” . Iisus Hristos- Cuvântul lui Dumnezeu „Care a ieșit de la Tatăl și a venit în lume” (In. 16, 28), a venit să-i unească pe oameni nu doar printr-o simplă coexistență pașnică, ci să-i unească cu Tatăl Său și Tatăl nostru, Hristos a adus nașterea din nou și o unitate nouă, treimică „pentru ca toți să fie una” (In. 17, 21). Unitatea este un dar de la Dumnezeu, ea nu e proprietatea noastră, iar pe lângă faptul că Hristos a adus-o El Se și roagă pentru unitate, există în Scriptură 3 locuri/versete care relevă acest fapt: (In. 16, 10) „Am și alte oi care nu sunt din staulul acesta. Și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu și va fi o turmă și-un păstor… aici El S-a rugat pentru cei ce erau în afara unității Bisericii. Apoi al doilea loc este (In. 17, 1): „Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi”, iar al treilea este (In. 17, 21): „ca toți să fie una, după cum Tu Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în noi să fie una…”, aici Mântuitorul Se roagă ca după modelul unității și iubirii treimice să fie uniți și oamenii.
Unitatea este însușirea cea mai importantă a Bisericii, și e conținută în noțiunea ekklesia , care îi cheamă și îi adună pe toți oamenii laolaltă în același Hristos. Biserica se numește una pentru că ea singură este sfântă. Unitatea este acolo unde se găsește Hristos, de aceea pentru a dobândi această unitate „trebuie să ne înrădăcinăm în Hristos, Care este Cuvântul lui Dumenzeu devenit accesibil nouă prin Întrupare, ca să ne readune pe toți în unitatea Sa” . Unitatea Bisericii este calitatea ei de a fi unică și unitară. E unică deoarece reprezintă ființa și unitatea de viață a Sfintei Treimi. Biserica, Trup al lui Hristos extins în umanitate prin Duhul Sfânt, în timp și spațiu, este mediul în care se află prezentă și acționează direct Sfânta Treime, iar comuniunea de iubire dintre membrii Bisericii iși are izvorul nesecat în Taina iubirii și vieții de comuniune mai presus de fire, ce există în sânul Sfintei Treimi, căci „toate decurg și purced din cunoașterea Sfintei Treimi și se ivesc din viața Tatălui și a Fiului și a Duhului Sfânt; toate împreună-liturghisesc în mod treimic, cântând pe limba lor proprie cântarea întreit-sfântă și orice lucru e luminat de Harul treimic” . Biserica este și unitară în viața ei interioară, adică viața de comuniune a credincioșilor în același Trup tainic al lui Hristos. Biserica este viața nouă a Duhului, fiind înfățișată ca o unitate de nenumărate membre coexistând în iubire și formând Trupul lui Hristos, însuflețit de Duhul Sfânt; nu e o simplă conviețuire a unor supuși, sub o conducere autoritară, ci e o unitate de viață nouă, primită de la Hristos și susținută prin Cincizecimea continuă a Duhului Sfânt.
II. Sfințenia Bisericii- trebuie înțeleasă tot ca dar coborât din Sfânta Treime, dar și ca obligație, pentru că deși Biserica este considerată de membri ei sfântă și fără păcat -așa și este-, aceasta „nu înseamnă că în interiorul ei nu ar fi posibile înbunătățiri și nici că ar fi fără de păcat creștinii, fără de greșeli sau metehne, pentru că niciun om, niciun creștin sau membru al Bisericii, indiferent de poziție, rang sau funcție nu este exclus de la posibilitatea de a greși sau chiar de a se abate de la dreapta credință” . A vorbi despre sfințenia Bisericii nu este un lucru atât de simplu, aceasta ca și unitatea decurge tot din Sfânta Treime, iar noi fiind (începând de la Botez) într-o sfințire (aghiasmos) continuă, cerem continuu sfințenia (aghiosune). Pentru a înțelege mai ușor putem face apel la excursul pe care Părintele Boris Bobrinskoy l-a făcut pe această temă legată de sfințenia Bisericii, anume sfințenia de la Israel la Biserică. În primul rând dacă ne gândim la semnificația doctrinei despre sfințenie în Vechiul Testament vedem că aceasta e strâns legată de sensul literal al cuvântului kadoș, care înseamnă a pune de-o parte, a separa de restul, a osebi mai exact. Aceasta e și semnificație sau nota de separație pe care ne-o relevă perdeaua care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor sau ușile altarului bisericii care despart altarul de pronaos și naos, în sensul că există o punere de-o parte a Bisericii, a ekklesiei chemată de la marginile lumii, osebită și sfințită . Pentru poporul evreu sfințenia decurge din sfințenia lui Dumnezeu, și este sfințenie extensibilă, practicabilă . Dumnezeu este sfânt dar și Israel este numit neam sfânt, osebit și este „popor sfânt al Domnului Dumnezeu” (Deut. 7, 6), Însuși Domnul dă poruncă poporului: „sfințiți-vă și veți fi sfinți, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru sfânt sunt” (Lev. 11, 44), de aici reiese reciprocitatea lucrării sfințitoare, căci dacă Dumnezeu este sfânt și sfințește poporul, tot astfel și Israel trebuie să se sfințească. În Noul Testament e diferită viziunea asupra sfințeniei, nu mai e acel mysterium tremendum, care produce frică și teroare, ci e legea iubirii în care sfințenia se descoperă ca dragoste, blândețe și smerenie.
În Noul Testament sfințenia, ca și calitate ființială a Bisericii vine sau este dată de Hristos-Capul Bisericii și de la Duhul Sfânt care S-a pogorât la Cincizecime rămânâmd pentru veșnicie în Biserică. Astfel sfințenia e o rezultantă a prezenței dumnezeiești în ea și nu a sfințeniei membrilor ei, ba mai mult sfințenia membrilor atârnă de sfințenia Bisericii și nu invers. Starea de păcătoșenie a unor membri ai Bisericii nu afectează sfințenia acesteia. Cu toate acestea, chiar păcătoși fiind, credincioșii nu sunt străini de sfințenie și de sfințire, ci primind Botezul ei devin membri ai Bisericii lui Hristos și mădulare ale Trupului, putându-se mereu curăți prin Sfintele Taine (Pocăință, Euharistie) unindu-se cu Hristos și asta mai ales pentru că ei au arvuna Duhului : fiind „pecetluiți cu Duhul cel Sfânt al făgăduinței, care este arvuna moștenirii noastre, spre răscumpărarea celor dobândiți (de Hristos)” (Ef. 1, 13-14). Biserica deși, pe lângă grâu mai cuprinde și neghină, adică pe păcătoși care și ei la rândul lor se pot sfinți prin participarea la viața în Hristos și renunțarea la viața păcătoasă, ea este sfântă în înțelesul cel mai pur și mai propriu al cuvântului, căci „ar putea Trupul lui Hristos să nu fie sfânt? Nu!” și asta pentru că sfințenia Bisericii e a lui Hristos Însuși.
III. Catholicitatea Bisericii- în art. IX din Simbolul credinței dăm mărturie că Biserica are însușirea de a fi katholică, după unii sobornicească -καθολικὴν… Ἐκκλησίαν-. Însă ce vrea să exprime această caracteristică a Bisericii? În primul rând trebuie să vedem originile acestui termen grecesc și contextul sau contextele în care a fost folosit începând din primele secole și până acum. Adjectivul katolic apare pentru prima dată în Epistola către Smyrneni a Sfântului Ignatie Teoforul (cca. +107) unde se spune că acolo unde este Hristos este și Biserica katholică (katholike ekklesia). În excursul său terminologic, Părintele Ioan Ică jr. face precizarea că acest termen alături de episcop, prezbiter sau diacon, face parte din familia termenilor grecești antici care s-au încetățenit în creștinism și care au totodată un statut special și atrag de asemenea probleme în traducere și mai ales în interpretare. Adjectivul grecesc katholic „nu poate fi redat în mod adecvat nici prin latinescul universal/ă, nici, cu atât mai puțin, prin slavonescul sobornicesc derivat dintr-un radical care înseamnă a aduna. Katholic înseamnă potrivit întregului (kathˋholon), iar acest «întreg» are două sensuri simultane și complementare: unul intensiv calitativ și altul extensiv cantitativ. Potrivit primului sens Biserica este katholică pentru că deține în ea totalitatea revelației și a mântuirii, a deplinătății harului și a adevărului, potrivit acestui sens Biserica este Biserica Adevărului, opusă comunităților heterodoxe sau eretice, căci „Biserica katholică reprezintă întregul, spre deosebire de erezii și schisme care reprezintă doar o parte” . Conform celui de al doilea sens Biserica katholică e fie Biserica din toată lumea, fie o Biserică locală în acord cu această Biserică (universală), Ekklesia tou Theou” . Precizarea care trebuie făcută e aceea că acest termen nu trebuie confundat cu expresia „romano-catolic/ă”, care în accepțiunea actuală se referă strict la Biserica Apusului, Biserica Romano-Catolică. Acesta este și motivul pentru care în art. IX din Simbolul credinței nu se folosește termenul katholic ci universal sau slavonescul sobornicesc, termeni care nu redau în totalitate sensul adevărat al Bisericii katholice, căci termenul grecesc kathˋholon „înseamnă un întreg care nu se schimbă în ființa lui prin împărțire, e un întreg marcat de o plenitudine sfântă într-o unitate desăvârșită, o sfântă comuniune generală ce cuprinde toate Bisericile de pe pământ, care mărturisesc aceiași credință” . Așadar katholicitatea este calitatea Bisericii care, deși răspândită în toată lumea, este un întreg viu, unitar și activ, de aceea ea nu este limitată la vreun anume loc, ci „îi îmbrățișează la sânul ei pe toți oamenii care cred în chip orthodox, oriunde ar trăi pe pământ” și de asemenea Biserica nu este limitată nici în timp sau ca timp, căci Însuși Întemeietorul ei ne încredințează: „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Mt. 28, 20) la fel și Mângâietorul trimis de Domnul Hristos „va fi cu noi în veac” (In. 14, 16). Pe lângă acestea se mai adaugă precizarea că Biserica katholică, în calitate de Biserică întreagă, există în virtutea faptului că îl are pe Hristos întreg în ea, ba mai mult este identificată cu Hristos întreg, iar Hristos întreg se află revelat în cel mai palpabil mod în adunarea euharistică, în comuniunea tuturor membrilor fiecărei Biserici sub conducerea episcopului .
IV. Apostolicitatea– este calitatea Bisericii de a fi „Apostolică”, adică întemeiată pe temelia Apostolilor, care „ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1) au pus început istoric Bisericii, răspândind creștinismul până la marginile pământului, căci Biserica este zidită pe „temelia Apostolilor și a Prorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuși Iisus Hristos” (Ef. 2, 20). Apostolii ca temelii ale Bisericii propovăduiau pe Hristos în tot locul și în tot timpul; în cartea Faptele Apostolilor avem mărturii despre propovăduirea Apostolilor în general: „și-n toată ziua, în templu și pe-acasă, nu încetau să învețe și să-L binevestească pe Iisus Hristos” (5, 42) cât și despre propovăduirea particulară a Apostolilor: „iar Filip s-a aflat la Azot și, mergând, binevestea prin toate cetățile până ce a sosit în Cezareea” (8, 40).
Apostolicitatea Bisericii se manifestă și în succesiunea apostolică neîntreruptă a ierarhiei bisericești, conform căreia, harul episcopatului, care posedă deplinătatea harului, se transmite neîntrerupt de la Apostoli prin șirul episcopilor canonici de-a lungul istoriei. Adeseori când se vorbește despre succesiunea apostolică există tendința de a o înțelege numai ca pe o transmitere a puterii episcopale prin punerea mâinilor, dar „în realitate succesiunea apostolică este inseparabilă de tradiția apostolică în totalitatea sa; e vorba despre o adevărată transmitere sacramentală în/prin Duhul Sfânt, o transmitere neîntreruptă a mesajului evanghelic, a tezaurului credinței” . Prin Apostolicitate se dă expresie credincioșiei Bisericii față de Domnul Iisus Hristos, Capul ei și față de Sfinții Apostoli, dar și zelului apostolic pentru misiune, propovăduire și împlinirea Evangheliei lui Hristos .
Biserica poate astfel să își îndeplinească menirea și misiunea ei în lume numai atâta timp cât se reînnoiește permanent ca Biserica una, sfântă, katholică și apostolească.

PV

Anunțuri

MITROPOLITUL GRIGORIE DASCĂLUL
al Ţării Româneşti
(1765-1834)

a. Viaţa

                    Acest luminat dascăl şi ierarh al Bisericii lui Hristos a fost cel mai de seamă mitropolit al Ţării Româneşti din secolul XIX. S-a născut în Bucureşti, în anul 1765, din părinţi iubitori de Dumnezeu. Din botez se chema Gheorghe Miculescu. La vârsta de şapte ani, a fost dat să înveţe carte la şcoala elinească de la Mănăstirea Sfântul Sava. Aici se împrieteneşte cu monahul Gherontie de la Mănăstirea Neamţ, căruia îi devine ucenic. Dorind să slujească toată viaţa lui Hristos, după terminarea studiilor, tânărul ucenic părăseşte casa părintească şi se duce cu monahul Gherontie la Mănăstirea Neamţ. Aici cunoaşte pe marele stareţ Paisie şi gustă din frumuseţea vieţii duhovniceşti.

Prin anul 1790 este călugărit şi hirotonit diacon de Cuviosul Paisie, primind numele marelui ierarh Grigorie Teologul. Apoi este rânduit, împreună cu duhovnicescul său părinte Gherontie, la traducerea operelor Sfinţilor Părinţi din limba greacă în limba română. În anul 1812 călătoresc amândoi la Sfântul Munte. La întoarcere, monahul Gherontie este ucis de tâlhari aproape de Dunăre, iar ierodiaconul Grigorie se întoarce singur la metanie.

În anul 1820, ierodiaconul Grigorie părăseşte pământul Moldovei şi se stabileşte la Mănăstirea Căldăruşani. Iar la 10 ianuarie, 1823, este hirotonit episcop şi ales mitropolit al Ţării Româneşti, păstorind Biserica lui Hristos cu multă dragoste şi înţelepciune timp de 11 ani.

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie, supranumit „Dascălul”, moare şi este înmormântat lângă zidul catedralei în partea de nord. După şapte ani, osemintele sale s-au strămutat în gropniţa Mănăstirii Căldăruşani, iar în prezent sunt aşezate în pridvorul bisericii.

Canonizat de BOR la 21 mai, 2006.

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

  1. Se spunea despre mitropolitul Grigorie că, pe când era elev la şcoala elinească din Mănăstirea Sfântul Sava, era cel mai silitor la învăţătură dintre toţi cei 75 de elevi. De asemenea, îşi petrecea tinereţea cu multă înţelepciune, în post, în rugăciune şi în citirea Sfinţilor Părinţi.

  2. Se mai spunea despre dânsul că, după venirea părintelui Gherontie de la Mănăstirea Neamţ la Colegiul Sfântul Sava, atât de mult s-a folosit tânărul Gheorghe de smerenia şi blândeţea inimii lui, că, după terminarea şcolii, s-a făcut şi el călugăr.

  3. Se spunea iarăşi, că atât de mare era legătura dragostei între părintele Gherontie şi ucenicul său, Gheorghe, că, până la moarte, nimeni dintre oameni şi nimic pământesc nu i-ar fi putut despărţi pe unul de altul. Prin ei „împreună petreceau călugăria şi cărturăria, smerenia şi înţelepciunea, dorul de Hristos cu dorul de cunoaştere, blândeţea cu ascultarea”.

  4. Văzând stareţul Paisie pe acest tânăr bătrân intrând în nevoinţa duhovnicească şi cunoscând întru sine că va fi vas ales al Bisericii lui Hristos, îndată l-a tuns în schima monahală şi l-a făcut diacon. Şi era părintele Grigorie foarte smerit şi ascultător către toţi.

  5. La traducerea cărţilor din limba greacă, împreună lucrau şi se ajutau ierodiaconul Grigorie cu părintele său duhovnicesc Gherontie. Tot ce tălmăcea unul, îndrepta celălalt. Ei au tradus împreună multe cărţi, precum: Patericul, tipărit la Bucureşti în anul 1828; Octoihul, tipărit la Râmnic şi Buda în anul 1811; Adunarea pe scurt a dumnezeieştilor dogme, tipărită la Mănăstirea Neamţ în anul 1816; Tâlcuire pe scurt la antifoanele celor 8 glasuri, tipărită tot la Mănăstirea Neamţ, 1817; Cele 12 mineie, tipărite la Buda în anii 1804- 1805; Vieţile Sfinţilor, tipărite la Mănăstirea Neamţ, între anii 1807-1815 şi la Bucureşti, între anii 1834-1836; Tâlcul Evangheliei, rămas în manuscris; Cărţi de învăţătură pentru Seminarul de la Socola şi altele.

  6. Cerând mitropolitul Dositei al Ţării Româneşti de la Veniamin Costachi, părintele Moldovei, să-i trimită doi monahi tălmăcitori din limba greacă, acesta îi trimite pe smeriţii călugări Gherontie şi Grigorie din Mănăstirea Neamţ. Cei doi monahi reînfiinţează tipografia Mitropoliei din Bucureşti, tipăresc cărţi de slujbă şi învăţătură, pun în rânduială biblioteca, apoi se întorc iarăşi în Moldova, la metania lor.

  7. Se spunea pentru ierodiaconul Grigorie că mare şi nemângâiată durere a avut când a văzut pe părintele său duhovnicesc Gherontie ucis de tâlhari la întoarcere din Muntele Athos. Deci, îngropându-l acolo, peste Dunăre, la o mănăstire şi plângând mult pentru el, s-a întors la Mănăstirea Neamţ. După şapte ani ucenicul îi aduce osemintele fericitului său stareţ şi le îngroapă în pământul ţării.

  8. Călăuzit de harul Duhului Sfânt, smeritul ierodiacon Grigorie părăseşte Mănăstirea Neamţ, prin anul 1820, şi se stabileşte la Căldăruşani, într-o chilie foarte săracă, afară de zidul mănăstirii. Singura lui avere era o desagă cu cărţi şi o rogojină pe pat. Aici petrecea ziua şi noaptea în post şi rugăciune, tălmăcind cărţi din porunca mitropolitului şi necăutând nici o dregătorie bisericească. Era aşa de nevoitor la cele duhovniceşti, încât toată noaptea priveghea. Numai „lumina zilei îi stingea lumânarea în chilie”.

  9. La începutul anului 1823 a venit la chilia lui o solie de la Bucureşti şi i-a spus:
    – Domnul ţării vrea să te facă mitropolit şi te cheamă!
    – Că măria sa, Vodă, mă cheamă, voi veni, a zis el, dar ca să fiu păstor al turmei lui Hristos eu, nevrednicul, numai de gândul acesta mă cutremur.
    A doua zi a plecat pe jos spre Bucureşti.

  10. Cum trecea noaptea prin satul Tunari, preotul l-a văzut rău îmbrăcat şi l-a închis în coteţul porcilor, crezând că este vreun călugăr hoinar. A doua zi, o slugă i-a dat drumul pe ascuns. După puţin timp, preotul l-a văzut mitropolit şi s-a înfricoşat. Iar blândul păstor, zâmbind, i-a zis:
    – Nu te teme, părinte, că porcii sfinţiei tale s-au purtat bine cu mine!

  11. După trei zile, ierodiaconul Grigorie a primit să fie păstor al turmei lui Hristos. Apoi, hirotonindu-se, domnitorul Grigorie Ghica i-a înmânat cârja şi î-a zis:
    – Nici celui care a alergat, nici celui ce s-a rugat, ci celui pe care l-a binevoit Dumnezeu!

  12. Ca părinte duhovnicesc al Ţării Româneşti, mitropolitul Grigorie era pentru toţi exemplu de sfinţenie, de sărăcie desăvârşită şi de dragoste pentru mântuirea turmei. În cele trei eparhii – Buzău, Râmnic şi Argeş – a pus episcopi noi pe care îi sfătuia să cerceteze regulat turma, să se ostenească la îndreptarea Bisericii şi „să nu stea la sfaturi şi pricini deşarte”. Apoi a cerut „să nu se mai facă hirotonii necanonice”.

  13. Acest mare mitropolit purta multă grijă pentru întemeierea de şcoli spre luminarea poporului, fiind numit de domn efor al tuturor şcolilor din ţară. La Colegiul „Sfântul Sava” se îngrijea personal să aibă profesori buni şi evlavioşi; lua parte la examene şi dădea ajutor copiilor silitori şi sărmani. Iar când profesorii aveau purtări nepotrivite cu chemarea lor, le spunea:
    – Să vă îndreptaţi cu toţii şi apoi să îndreptaţi; să dobândiţi năravuri bune, apoi să învăţaţi de năravuri. Să fiţi cu toţii sfinţi sau aproape de sfinţi, precum erau dascălii cei mai dinainte într-acest loc.

  14. Mitropolitul Grigorie a stăruit să se înfiinţeze seminarii în fiecare eparhie, devenind astfel adevăratul ctitor al seminariilor din Ţara Românească. S-a îngrijit să facă rânduială prin mănăstiri, punând stareţi români în mănăstirile închinate şi oprind o parte din venituri pentru repararea lor, căci multe din ele ajunseseră în stare de paragină.

  15. Dar şi petrecerea sa duhovnicească este vrednică de amintit. Noaptea dormea foarte puţin, căci se îndeletnicea cu rugăciunea şi cu traducerea de cărţi. Apoi mânca, o dată pe zi, puţine legume şi poame. Purta haine simple de şiac călugăresc şi nu făcea niciodată plimbări. Era încă foarte bun chivernisitor, însă darnic cu săracii şi văduvele. Iar când era vorba de tipărit cărţi şi de dat ajutoare la elevi, nu precupeţea banii.

  16. Acest înţelept mitropolit întrecea pe toţi din vremea sa cu râvna şi cunoaşterea Sfinţilor Părinţi. Pătrundea şi stăpânea cu multă pricepere învăţătura ortodoxă a dogmelor şi a Sfintei Scripturi, pentru care i se spunea „teologul Grigorie, înalt în ştiinţe şi în înţelepciune, adânc în noimă şi smerit cugetător în isprăvi şi în lucrare”. Iar dregătorii ţării şi poporul îl numeau „Mitropolitul Grigorie Dascălul”, precum se numeşte până astăzi.

  17. Văzând acest mare ierarh „că neamul nostru românesc este evlavios din fire, dar sărac de armele credinţei, s-a aprins cu râvna pentru luminarea lui” prin traducerea şi tipărirea lucrărilor Sfinţilor Părinţi. Cât a fost mitropolit pe scaunul Ţării Româneşti a tradus şi tipărit, atât la Bucureşti, cât şi la Buzău şi Căldăruşani, următoarele cărţi:
    Cuvintele despre putederea Sfântului Duh ale lui Iosif Vrienie, Împărţire de grâu şi Puţul Sfântului Ioan Gură de Aur, toate trei traduse cât a stat în surghiunie şi tipărite la Buzău, între anii 1832-1833; Epistolele de obşte ale Patriarhului Fotie, rămase în manuscris; Două cuvinte doveditoare pentru purcederea Sfântului Duh ale Sfântului Grigorie Palama; Despre cele opt gânduri ale Sfântului Casian Românul; Viaţa Cuviosului Paisie de la Mănăstirea Neamţ; Din învăţăturile Sfinţilor Trei Ierarhi, ale Sfinţilor Atanasie cel Mare, Ioan Damaschin şi Simeon Noul Teolog, Fericitul Augustin, Teodorii, Teofilact al Ohridei, Atanasie de Paroş şi alţii.
    Pentru tipărirea atâtor cărţi a înfiinţat două tipografii noi, una la Episcopia Buzăului şi alta la Mănăstirea Căldăruşani. Toate cărţile tipărite de el le împărţea în dar la biserici şi în popor.

  18. Pe când era în surghiun (1829-1833), i s-a cerut demisia. Iar el, dorind foarte mult să-şi conducă turma încredinţată lui, a răspuns:
    – Dumnezeu mi-a dat suflet şi eparhie şi, când îmi va ieşi sufletul, atunci voi lăsa eparhia. Căci acestea sunt lucruri care privesc mântuirea sufletelor.

  19. Pe fiii săi duhovniceşti îi învăţa, zicând:
    – Cât avem vreme, să lucrăm cele bune. Să vieţuim după cum zice Apostolul, cu înfrânare, cu dreptate şi cu bună-credinţă. Că după ce ne vom duce de aici, nici un cuvânt de îndreptare nu ne va fi nouă către Cel ce ne va lua seama. Precum nici cârmaciului, după ce se va îneca corabia, nici doctorului, după ce va muri bolnavul.

  20. Apoi adăuga:
    – Ce vom face dar, va zice cineva? Să chemăm doctori iscusiţi şi care nu mint numele, pe Sfinţii Părinţi. Şi auzind sfaturile lor, să ne plecăm lor şi primind plasturii lor, să le punem la rănile noastre. Mai ales că şi reţetele se dau în limba noastră şi în dar.

  21. Iar despre cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care însuşi le-a tradus şi le-a tipărit, spunea:
    – Cât este de dulce vorba sfântului şi cât folos poate să pricinuiască cititorilor, singuri cei ce le vor citi vor mărturisi. Că eu nu îndrăznesc a zice ceva, ca să nu micşorez cu gângăvia mea fiinţa lor sau a dulceţii sau a folosului. Iar dacă Dumnezeu mă va ţine sănătos în surghiun, ajutând El, cu rugăciunile Sfântului voi mai scrie.

  22. Altădată iarăşi spunea:
    – Precum nu am încetat, mai înainte de a mă sui pe scaunul mitropoliei, să mă silesc spre folosul neamului, după cum mărturisesc cărţile cele tipărite, aşa şi după ce m-am suit, aşa şi după ce m-am dus în surghiun. Aşa, cu Dumnezeu să se zică, şi aici, în Sfânta Mănăstire a Căldăruşanilor fiind oprit, mă voi sili ca să se mai dea la lumină acest fel de cărţi, spre slava lui Dumnezeu şi folosul fraţilor. Că numai atât voiesc să trăiesc, cât să ajutorez Pravoslaviei şi neamului şi fraţilor, ca să poată cu înlesnire prin învăţăturile Sfinţilor să dobândească bunătăţile cele veşnice.

  23. Întorcându-se din surghiun în primăvara anului 1834, a început reparaţia catedralei mitropolitane. Dar cei din jurul său, văzându-l slab şi bătrân, l-au întrebat:
    – Înalt Preasfinţite, dar când o să vezi catedrala terminată?
    – Îmi ajunge să încep lucrarea – a răspuns el. Cred că urmaşii neapărat vor sfârşi-o.

  24. Dintre toate cărţile, socotea mitropolitul Grigorie Dascălul că „cele mai potrivite vremii şi patrioţilor de rând” sunt Vieţile Sfinţilor. De aceea a început traducerea şi tipărirea lor. Însă n-a apucat să tipărească decât două volume şi s-a dus la Hristos. Cu câteva ceasuri înainte de obştescul sfârşit a spus către un episcop al său:
    – Să nu se smintească din tipărire Vieţile Sfinţilor şi tipografiile neîncetat să lucreze, tipărind cărţi folositoare de suflet! Apoi şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 22 iunie, 1834.

  25. Spuneau ucenicii că nu s-a găsit nici o avere în chilia acestui cuvios mitropolit, decât cărţi rânduite să se dea în dar. Deci, fiind plâns de tot poporul, a fost îngropat sub streaşină catedralei. După şapte ani, osemintele sale au fost strămutate la Căldăruşani. Pe craniul său stau scrise până astăzi aceste cuvinte:
    „Acest cap este al preasfinţitului nostru mitropolit Grigorie al III-lea. La anul 1829 din porunca Rusiei s-au dus în Basarabia, iar după slobozenie s-au întors în Bucureşti, la scaunul său şi au răposat în Domnul cu pace la leatu 1834″.  s: http://www.sfânt.ro

%d blogeri au apreciat asta: