E un lucru cert că au existat întotdeauna pericole care au ameninţat integritatea familiei, dar acestea au fost mai puţine în secolele anterioare, pe când în secolul XXI pe lângă cele de dinainte s-au mai adăugat unele cu totul noi şi s-au intensificat altele. Principala cauză de divorţ îngăduită de stat şi de Biserică înainte, era infidelitatea conjugală sau adulterul. Se cere aici făcută precizarea că tot ceea ce se petrece până la divorţ se constituie într-o grupă ce se intitulează generic probleme cu care se confruntă familia sau cauze ce duc la destramarea ei, pe când divorţul este finalitatea familiei nucleare, tradiţionale  sau “moartea morală a familiei” . În cele ce urmează voi face o prezentare a (pricipalelor) probleme cu care se confruntă familia creştină ortodoxă în început de mileniu III:
a) Adulterul. Multă vreme adulterul a fost singura cauză care făcea posibil divorţul. Despre adulter găsim referinţe atât în Vechiul Testament, la Ieş. 20, 14 vedem că gravitatea acestui fapt este atât de mare şi dăunătoare familiei încât Dumnezeu a reglementat acest lucru în porunca a-VII-a: “Să nu fii desfrânat/ Să nu preacurveşti” (depinde de ediţie), apoi la Lev. 18, 20 se spune: “cu femeia aproapelui tău să nu te culci… ca să (nu) te spurci”, cât şi în Noul Testament, unde Mântuitorul condamnă adulterul şi-l consideră ca pe un motiv canonic de divorţ : “oricine va lăsa pe femeia sa, înafară de pricină de desfrânare, o va face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter” (Mt. 5, 38).
Ce este adulterul? În încercarea de a da o definiţie scurtă putem spune că adulterul este trădarea fidelităţii conjugale, căderea din harul căsătoriei, însă dacă ar fi să dăm o definiţie pe înţelesul tuturor, am putea-o formula aşa: “adulterul este legătura nelegiuită (nepermisă) a unui bărbat căsătorit, cu altă femeie decât a sa, sau a unei femei căsătorite, cu un bărbat altul decât al ei” .
Taina Căsătoriei îi leagă prin har şi iubire pe cei doi soţi presupunând respectarea legământului până la moarte, ori dragostea şi adulterul se exclud, nu pot exista împreună; adulterul distruge esenţa tainică a căsătoriei, devine semn evident al faptului că din căsătorie/familie a dispărut iubirea, situaţie ce atrage după sine disoluţia interioară a căsătoriei . O căsătorie este adevărată doar prin iubire şi susţinută în adevăr prin harul Tainelor, de aceea putem îndrăzni să afirmăm că materia Tainei Cununiei este iubirea dintre soţi, ori dacă adulterul exclude iubirea, se dovedeşte că nu a mai rămas nimic din materia Tainei.
În societatea în care trăim, adulterul, numit şi infidelitate conjugală, termen ce ar părea că îndulceşte încărcătura gravă a faptului în sine, nu mai reprezintă ceva tabu sau nu mai este văzut ca un delict atât de grav ca în Evul Mediu, şi nici nu mai înspăimântă pe cel care se dedă la înfăptuirea lui. Această realitate e posibilă poate şi din pricina nemumăratelor posibilităţi ce le oferă cadrul actual al societăţii; viaţa modernă şi avântul fulminant al tehnologiei au făcut ca definiţia şi gama infidelităţilor să-şi mărească orizontul şi numărul. De la banalele SMS-uri, chat-uri, forum-uri, literatura şi materiale pornografice şi până la cadrul unei aventuri clasice toate sunt unelte ce facilitează şi contribuie negativ la realizarea de facto a infidelităţilor conjugale . În ce priveşte situaţia infidelităţii conjugale, văzută de Noul Cod Civil, putem afirma că deşi s-a luat atitudine în acest sens, lucrurile nu sunt destul de clare, în sensul că în Noul Cod Civil se reglementează doar un aspect financiar, astfel, cel care se dovedeşte a fi infidel poate fi obligat, în caz de divorţ, să plătească celui înşelat despăgubiri (art. 388 ş.u.) , pe lângă acest aspect pur juridic şi fără implicaţii morale şi religioase, chiar dacă în art. 309 (a.1) se spune că soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral, observăm că infidelitatea conjugală nu mai constituie unpăcat atât de greu. Gravitatea adulterului constă în faptul că pe lângă păcatul săvârşit şi trădarea faţă de celălalt soţ, răpeşte şi prostituează un trup ce este proprietatea altuia şi aduce dezolare şi ruină în sânul familiei.

b) Noile tipuri de familii şi deviaţiile sexuale actuale. O altă cauză a destrămării familiei tradiţionale şi a slăbirii coeziunii ei interioare o constituie modelele noi de familie “care nu sunt altceva decât forme denaturate ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie, aceste modele de aşa zise noi familii încearcă să ofere un model alternativ faţă de ceea ce înseamnă familia serioasă şi adevărată” .
b1) Un tip de familie este considerat astăzi şi concubinajul. Sociologia defineşte concubinajul ca “un mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului de căsătorie” , deşi în cadrul acestei coabitări cei doi realizază majoritatea funcţiilor familiei, trăirea în concubinaj este o percepţie falsă şi dăunătoare societăţii şi sufletului mai ales. Societăţii prin aceea că, în concubinaj se urmăreşte satisfacţia sexuală, fuga de responsabilităţi etc şi se afirmă dezinteresul pentru funcţia reproductivă, iar în ce priveşte sufletul, prin aceea că cei doi se găsesc în afara Tainei Căsătoriei, vieţuind în păcat, de aceea şi unirea lor e una în păcat nu în harul Căsătoriei; astfel concubinii îşi pun în primejdie mântuirea sufletului. Chiar dacă sunt căsătoriţi civil, cei doi tot în concubinaj se găsesc, într-o formă oficială am putea spune, căci pe lângă păcatul lor, ei nu pot fi primiţi la Sfintele Taine, decât numai în momentul în care hotărăsc să se spovedească şi să se unească prin Taina Căsătoriei. Diferenţa dintre căsătorie şi concubinaj (pe lângă cea religioasă, morală etc) constă în aceea că concubinajul este marcat de o fragilitate sporită accentuată de motivaţii de ordin psihologic, în care cei doi cred că se găsesc într-o căsătorie de probă, încercare, căutare unei potriviri de caracter  etc, din păcate tot aşa gândesc astăzi foarte mulţi tineri, care până să se căsătorească, vieţuiesc în concubinaj şi câte 3-4 ani, bineînţeles că trebuie precizat că nu toţi trăiesc astfel. Concubinajul, marcat de o fragilitate aparte, sfârşeşte în 60% dintre cazuri printr-o simplă despărţire, iar în restul cazurilor se ajunge la căsătorie, fie de bună voie şi din iubire, fie obligaţi de faptul că, în timpul perioadei de concubinaj, a apărut un copil, doi etc. Acesta este şi motivul pentru care foarte multe state au legiferat concubinajul; se nasc foarte mulţi copii din cuplurile necăsătorite: pe locul întâi e Islanda cu 65% copii născuţi din relaţii de concubinaj, Danemarca şi Suedia cu 55%, Anglia 43% etc. Astfel ne punem întrebarea: de ce nu se mai căsătoresc tinerii şi trăiesc în concubinaj? Există câteva cauze posibile: emanciparea societăţii româneşti după modelul occidental; prelungirea studiilor şi dorinţa de a face carieră; lipsa resurselor necesare unui trai decent; problemele financiare, la care se mai adaugă legiferarea concubinajului în Codul Familie şi în Noul Codul Civil, şi mai grav decât atât e apropierea dintre concubinaj şi căsătorie realizată în interpretarea art. 8 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, care prevede că orice persoană are dreptul să i se respecte viaţa de familie, însă în accepţiunea Curţii Europene noţiunea de familie are 2 înţelesuri: de jure- ca o consecinţă a încheierii actului jurudic de cununie; şi de facto- ca rezultat al convieţuirii dintre bărbat şi femeie, fără încheierea căsătoriei . Această atitudine occidentală faţă de familie, care aproape că nu mai face diferenţa între cei care trăiesc în concubinaj şi cei căsătoriţi, este una foarte tragică ce ar trebui să ne ridice mai multe întrebări, eu aş aminti doar una: De ce a dispărut perspectiva religioasă a vieţii de familie din orice reglementare a Uniunii Europene pe această temă?
b2) În societatea zilelor noastre o structură tot mai des întâlnită este familia monoparentală. În societatea tradiţională, ce avea la bază familia extinsă, cea monoparentală era dezaprobată, însă în societatea modernă viziunea asupra familiei s-a schimbat, şi atunci când problemele apar în sânul unei familii, în loc să se caute soluţii viabile pentru familia în cauză, de multe ori instanţele judecătoreşti neţinând cont de integritatea familiei şi de statutul acesteia ca mică biserică, consideră că este mai bine pentru copii ca părinţii să se despartă decât să fie supuşi unui climat conflictual, care oricum va exista şi după despărţire, în încercarea fiecărui părinte de a-i atrage pe copii de partea lui. Familia monoparentală are legătură şi cu concubinajul, în sensul că acesta poate duce la apariţia acestui tip de familie, şi dau aici un exemplu: în urma naşterii unui copil unul din părinţi acceptă să-l crească, fără a-l obliga pe celălalt să participe activ la creşterea copilului. Acest aspect arată limpede că o astfel de structură familială  nu e sănătoasă şi benefică pentru copil, în sensul că acesta e lipsit de dragostea ambilor părinţi, de comuniunea familială şi în mod cert de posibilitatea unei educaţii adecvate . În acest climat conflictual este indispensabilă intervenţia Bisericii, care are totuşi o soluţie sau mai exact un remediu  pentru a evita crearea unor noi familii (monoparentale, reconstituite etc) pe fondul unei rupturi apărute într-o familie sănătoasă din toate punctele de vedere.
b3) În acest context trebuie făcută câteva referiri şi la familiile recosntituite , care se formează prin recăsătorie, în urma unui divorţ, deces etc. Acest tip de familie nu e neapărat dăunător societăţii şi nici Bisericii, după cum bine ştim Biserica admite prin pogorământ căsătoria a doua şi a treia, însă problemele apar atunci când în aceste familii, soţii au copii din căsătoriile anterioare, care nu pot fi educaţi adecvat şi care nefiind fraţi de sânge crează anumite stări de conflict.
b4) Devianţele sexuale. Prin devianţă sexuală se înţelege orice formă de comportament sexual ilicit, sau forme total denaturate de relaţie nefirească dintre persoane de acelaşi sex, prin practicarea păcatelor împotriva firii (homosexualitatea şi lesbianismul), acestea atacă direct scopul căsătoriei: naşterea de princi şi mântuirea. Aceste devianţe au existat dintotdeauna, le întâlnim şi în Sfânta Scriptură , însă ceea ce ne pune în gardă astăzi e modul cum sunt privite acestea, şi anume ca fiind normale şi capabile de integrare socială, însă ele nu sunt decât forme bolnavicioase ale instinctului de procreare, pe care Biserica nu le acceptă niciodată. Ceea ce este şi mai grav, îl constituie faptul ca în aceste forme de vieţuire, copiii care se nasc în familiile adevărate şi normale, fiind înfiaţi de asemenea cupluri cu viaţă nefirească, devin obiectul plăcerii lor şi al deformării instinctului procreerii, aşa cum şi colectivismul sexual transformă omul în sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca şi întreaga gamă a perversiunilor sexuale care coboară pe om sub demnitatea sa .
c) Avortul. Această mare problemă a secolelor XX şi XXI şi cu siguranţă şi a celor următoare, macină şi distruge oameni, familii şi naţiuni, ba mai mult îi determină pe cei căsătoriţi să vadă în relaţia dintre bărbat şi femeie numai plăcerea, înlăturând obligaţiile familiale. Dacă până nu demult lumea trăia sub îndemnul biblic: “creşteţi şi vă înmulţiţi”, astăzi lumea fuge de acest îndemn urmându-şi instinctul într-o manieră hedonistă. Suprapopularea  sau extincţia populaţiei sperie oarecum cuplurile şi le înfluenţează numărul de copii pe care vor să-i nască, şi dacă totuşi au ajuns la limita propusă, limită ce nu depăşeşte astăzi 1-2 copii, practică avortul care nu e altceva decât un asasinat, de care cei mai mulţi nu-s conştienţi, din pricina faptului că nu au fost educaţi şi informaţi în acest sens; ei trebuie conştientizaţi că din momentul unirii spermatozoidului cu ovulul, că încă din starea de organism monocelular este vorba despre o fiinţă vie integrală . Un lucru care doare şi mai tare cu privire la avort, este tragedia legalizării acestuia, destul de veche în România . Acest lucru este foarte grav deoarece dă libertatea de a se comite crimă, cu alte cuvinte este singura crimă permisă şi legală, poate că acesta este şi motivul pentru care statisticile sunt înspăimântătoare. În România, între anii 1957-2008 există înregistrate 22178906 avorturi , e o realitate foarte tristă pentru un popor ortodox, o realitate care doare din toate punctele de vedere. O întrebare care se pune frecvent e aceea: Acceptă Biserica avortul? Răspunsul e categoric: Nu, deoarece avortul are aceiaşi gravitate ca şi crima, însă există o situaţie în care “Biserica acceptă avortul doar în cazul în care trebuie să se facă o alegere între viaţa mamei şi a copilului, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei” .
d) Migraţia. Este un fenomen la modă în România, început prin anii ‘90 şi intensificat în anii 2000, şi care ridică atâtea probleme, atât în ce priveşte stabilitatea familiei, cât şi educaţia copiilor ce au părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Fenomenul acesta crează câteva scenarii nefavorabile familiei şi Bisericii: un părinte rămâne în ţară cu copiii, iar celălalt lucrează în străinătate, unde furat de mirajul financiar şi posibilitatea locurilor de muncă, pune viaţa religioasă pe un alt loc, asta cu atât mai mult cu cât “Ortodoxia în Occident rămâne o prezenţă discretă, iar asistenţa socială în diaspora nu e foarte diversificată” . Acesta e un scenariu, dar un altul cu implicaţii şi mai grave este acela în care ambii părinţi pleacă în Occident la muncă, iar copiii rămân în grija bunicilor, neamurilor, fapt ce atrage după sine câteva consecinţe grave: -copiii sunt privaţi de dragostea ambilor părinţi, însă sunt stimulaţi financiar de aceştia având posibilitatea de a deschide şi alte uşi interzise, fără ca cineva să îi oprească şi să le ofere posibilitatea de a discerne; apoi scindarea familiei prin separarea părinţilor de copii aduce şi mai multă fragilitate şi scade potenţialul vieţii religioase, copiii nu mai frecventează biserica, şi prin aceiaşi situaţie trec şi părinţii pe motiv că programul de muncă nu le permite. Este vremea să luăm atitudine şi să demonstrăm că familia -mică biserică- este mai importantă decât chemarea financiară a Occidentului.
e) Influenţa mass-media. Prin mijloacele de informare, dar mai ales prin televiziune, publicaţii şi reviste cu conotaţii sexuale, internet şi programe TV se atentează la viaţa de familie, apoi prin publicitatea care se face pronografiei şi pacatelor împotriva firii, sexualităţii în general, îi deturnează pe tineri de la adevărata viaţă de familie, punându-le pe primul loc satisfacerea exagerată şi nefirească a instinctului sexual.
Problemele cu care se confruntă familia creştină nu se rezumă numai la cele de mai sus, ci sunt mult mai multe şi diferite ca prioritate, efecte, consecinţe etc, însă ceea ce e bine de reţinut e că dacă s-ar lua atitutine într-un mod şi mai serios în rezolvarea problemelor mari, ar dispărea din grafic multe din cele mai puţin periculoase. Ei bine, pe acest fundal al noilor provocări seculare ce ameninţă familia trebuie să apară curajul Bisericii de a se implica pe deplin în acestea şi de a căuta soluţii actuale care să garanteze “supravieţuirea” familiei creştine în societatea secolului XXI.

Fragment… Vasile Pop