Archive for Februarie, 2012


Hristos împărtășit copiilor


Hristos împărtășit copiilor.


 

Introducere

            Muzica în general, ca artă și nevoie a omului de a se exprima și exterioriza reprezintă poate, cel mai eficient mod de a ne expune sentimentele, gândurile și dorințele noastre. Bineînțeles că pe lângă muzică mai avem un mijloc sau o cale și mai bună de a comunica și de a ne comunica dragostea și gândurile noastre, iar această cale este rugăciunea. Dar să ne gândim cât de mult spunem, cât de mult trăim și transmitem în momentul în care acestea două se întrețes în cea mai fină exprimare a omului în Biserică, unde toți trăim adevărul în/prin Hristos mai mult decât îl teoretizăm: trăim taina aceasta și o cântăm în “psalmi de laudă și în cântări duhovnicești” (Ef. 5, 19). Muzica în Biserică are o valoare inestimabilă și totodată este indispensabilă cultului divin public. Ca și parte integrantă a Ortodoxiei muzica se definește a fi bizantină, cu toate că ea variază de la o zonă la alta și de la o Biserică la alta. Sintagma de muzică bizantină[1] s-a încetățenit în Biserică și în teologie datorită muzicii psaltice pe care imnografii bizantini (din Imperiul Bizantin) o practicau și o impuneau prin stilul lor. Astfel vorbim de o muzică bizantină care s-a cristalizat de-a lungul veacurilor și a rămas posterității și de ce nu viitorului Bisericii ca cel mai concret și mai viu tezaur al ei. De-a lungul istoriei au existat constant cântăreți și psalți care au înfrumusețat și revoluționat metodele cântării și felul de a se cânta în sânul Bisericii, aș aminti aici doar câțiva dintre corifeii muzicii bizantine: Efrem Sirul (306-373/379), Andrei Criteanul (cca. 635 sau 660-740), Ioan Damaschin (645-749), Casiana Romana, Ioan Cucuzel (1280-1360) etc. Trebuie să precizăm că prin imnografie înțelegem formele poetico-muzicale, dar care nu se rezumă la simple texte cu caracter poetic ci sunt revelate prin inspirație dumnezeiască[2], de aceea imnografii au insistat asupra păstrării nealterate a imnelor. G. Benedict prezintă imnografia paralel cu iconografia, indicând faptul că “imnografia reprezentă poezia pusă în slujba dogmei, iar icoana reprezintă arta plastică în slujba dogmei (misterul credintei)”[3].           

Muzica bizantină s-a dezvoltat de-a lungul timpului în mod asimtotic cu poezia imnografică pe care a înveșmântat-o în sonorități și concepte muzicale[4], astfel distingem două tipuri de texte: biblice și imnografice (alcătuite se seama celor biblice).

 

 Câteva considerații despre Roman Melodul

            Sfântul Roman Melodul este sărbătorit în fiecare an la data de 1 octombrie, o zi de aleasă sărbătoare deoarece se prăznuiește și Acoperământul Maicii Domnului și mai este cinstit și Sfântul Ioan Cucuzel, un alt mare imnograf din sec. XIII-XIV. Textul Sinaxarului pentru ziua întâi a lunii îi atribuie acestui sfânt diverse numiri și aprecieri care reflectă atât calitatea sa de melod cât și importanța imnelor sale, astfel Sfântul Roman este numit “dulcele cântăreț”[5]. Roman Melodul și-a desfășurat activitatea pe vremea împăraților Anastasie și Iustinian fiind considerat astfel de istorici “poeta vere christianus”[6] și una dintre cele mai prolifice figuri ale imnografiei și muzicii bizantine.

            Ca reprezentant al imnografiei bizantine Roman Melodul este considerat continuatorul Sfântului Efrem Sirul (+379), chiar dacă nu a adoptat stilul acestuia, ci acela al poeziei dramatice[7]. Autorul celei dintâi lucrări de sinteză asupra poeziei imnografice, J. B. Pitra, îl numește pe acest strălucit melod “căpetenia vechilor melozi”[8]. Imnele inspirate ale “prințului melozilor au un accent atât de sincer, cu o putere dramatică atât de intensă, fiind podoabe de mult preț și mărgăritare pentru omul de artă”[9]. Opera imnografică a Sfântului Roman a stârnit reverberații atât în Răsărit cât și în Apus, mai ales prin cei care l-au studiat și au expus încărcătura teologică și profunzimea imnelor sale, fapt remarcat și de Nicolae Cartojan, care afirmă: “toți bizantinologii și chiar teologii catolici îl consideră ca pe un mare poet sacru, nu numai al Bizanțului, ci al întregii lumi medievale”[10]. Sfântului Roman Melodul îi sunt atribuite aproximativ 1000 de imne (dacă numărăm strofele condacelor), dintre care sau păstrat în jur de 80 (imne întregi). Imnele sale iau forma unor omilii în versuri, alcătuite din 24 sau mai multe strofe. Temele abordate sunt foarte bogate și se disting prin bogăția doctrinară[11], profunzimea gândirii și simțirii, printr-o limbă elegantă, lipsită de exagerări în figuri poetice, ceea ce denotă o sensibilitate și trăire deosebite.

 

Repere biografice și contextul istoric în care a trăit Roman Melodul

            Despre viața acestui melod nu se știu foarte multe lucruri, deoarece izvoarele istorice care conțin date biografice despre el sunt foarte puține. Înainte de a insista asupra elementelor de biografie e necesar să enumerăm și izvoarele care ne oferă infirmații despre viața sfântului:

a)      -Sinaxarul zilei 1 octombrie;

b)      -Slujba zilei 1 octombrie (din Minei) de sărbătorire a Sfântului Roman Melodul;

c)      -Un frgment dintr-un Condac alcătuit în cinstea sfântului[12];

Din informațiile adunate din aceste izvoare știm despre Roman Melodul că s-a născut în Siria, localitatea Emesa, la sfârșitul sec. V, posibil în anul 485[13] sau 491. Din Sinaxar aflăm că el era sirian, însă există mărturii care atestă că era defapt evreu[14], fapt ce i-a determinat pe unii istorici, liturgiști etc să presupună că el s-a botezat abia la maturitate[15].

            Mai știm despre Roman Melodul că a fost paraclisier la o biserică din Berith (Beirutul de azi, în Liban) de unde, datorită talentului său, a ajuns la Biserica Maicii Domnului din cartierul Cyr din Constantinopol, eveniment întâmplat pe vremea bazileului Anastasie I (491-518)[16]. La Constantinopol a trăit creștinește având o viață sfântă, fapt pentru care a intrat în grațiile Patriarhului Eftimie, dar i-a și atras invidia confraților săi care râdeau de el pentru că nu era foarte pregătit în studiul cărții. Viața sa a fost marcată de intervenția minunată a Maicii Domnului. Slujind ca deacon el a fost batjocorit de ceilalți apropiați pentru neștiința sa, fapt ce l-a mâhnit extrem de mult, însă noaptea i-a apărut Maica Domnului “înmânându-i un sul (τομος) pe care să-l înghită… dar deșteptându-se, îndată se simți inspirat și, mergând la biserică, se sui pe amvon în timpul slujbei și intonă frumosul imn, devenit apoi condacul Crăciunului: «Fecioara astăzi»… condac atât de frumos că împăratul l-a ales să-i fie cântat la masa de Crăciun în fiecare an”[17]. După unii cercetători este foarte probabil ca poetul să fie identificat cu un cleric cu același nume care a fost rânduit preot și defensor bisericesc (εκκλησιεκδικος) în anul 536 la Biserica Sfânta Sofia. Preotul acesta amintit cu numele de Roman primeste ordin sã aducã la Constantinopol pe Antim, împotriva cãruia era organizatã o adunare. Rapoartele alcãtuite în acest sens de preotul Roman depãsesc ca întindere alte rapoarte asemãnãtoare din acea vreme, ceea ce constituie un motiv în plus ca autorul lor sã fie considerat chiar Roman Melodul, ele distingându-se prin tonul si figurile poetice specifice acestui melod[18], însă nu avem nicio mărturie despre hirotonirea sfântului. E posibil ca el să fi avut și vreo funcție la curtea împăratului, fapt afirmat de același P. Vintilescu: “n-ar fi exclus ca el sã fi avut si o pozitie influentã la curte, dacã se poate trage o concluzie în acest sens din faptul cã în unele acrostihuri întrebuinteazã titlul de κυριοςîn locul epitetelor modeste si smerite, obisnuite în general în acrostihurile condacelor sale”[19].

Pe lângă condacul Fecioara astăzi… lui Roman Melodul i se mai atribuie fără niciun dubiu o culegere de 89 de imne păstrate toate în Biserica (Cyr) din Constantinopol, după adormirea sa, care a survenit între anii 555-556, fiind cauzat, probabil, de seismele dese ce aveau loc în regiune în acea epocă[20]. După alti cercetători[21], adormirea Sfântului Roman ar fi avut loc în jurul anului 562, cu siguranță după Sinodul al V-lea Ecumenic.

 

 

Creația imnografică a Sfântului Roman Melodul

            Sfântul Roman Melodul, după cum am afirmat și mai sus, a fost urmașul Sfântului Efrem Sirul, însă el a reprezentat al doilea moment semnificativ al tradiției imnografice. Stilul său este mult diferit de cel al lui Efrem Sirul, care avea un stil liric profund interiorizat, pe când Roman Melodul abordează stilul poeziei dramatice[22].  Sfântului Roman Melodul îi sunt atribuite peste 1000 de imne, dintre care sau păstrat în jur de 80-85. Imnele sale iau forma unor omilii în versuri, alcătuite din 24 sau mai multe strofe. Cele mai cunoscute dintre imnele sale sunt Feciara astăzi…, deja menționat, imnele la Nașterea Domnului, Apărătoare Doamnă…, Feciaora Maria la Crucea Mântuitorului, Trădarea lui Iuda etc ,cele mai multe sunt și astăzi în uzul liturgic, unde au intrat imediat după mutarea la Domnul a melodului[23]. Identificarea lucrărilor și a imnelor lui Roman Melodul este foarte greu de realizat, poate și din cauza faimei pe care acesta o avea. Unii autor de imne, dorins să sporească popularitatea creațiilor lor le-au pus pe seama sfântului melod, indicându-l ca autor, de exemplu, un Kontakarion (din biblioteca Abației din Grotta-Ferrata) ce conține ciclul anual al condacelor îl arată ca autor al marii majorități a condacelor[24].

 

a) condacul ca gen literar (kontakia)

            Înainte de a defini și descrie genul kontakia, este imperios necesar să vedem etimologia și originea cuvântului condac/κοντακιον, destul de învăluită în obscuritate. Astfel există mai multe păreri vis-a-vis de originea acestei noțiuni[25]:

  • Unii l-au derivat de la cuvântul κόνταξ (aruncare cu suliță), prin urmare s-au numit condace proodele aruncate din mintea poetului în fruntea poemului (de exemplu Pindar își numea imnele sale săgeți[26]);
  • Alții îl derivă de la adjectivul κοντός (mic), deoarece în condac se descrie pe scurt sărbătoarea;
  • O explicație mai plauzibilă e aceea care afirmă derivarea cuvântului condac de la substantivul ὁ κοντός (suliță, baston, țepușă). În vechime membranele de piele ale pergamentului, pe care se scriau imnele, se păstrau înfășurate pe un mic bastonaș rotund, adică un mic sul de lemn, astfel că numele acestuia a trecut însăși membrana înfățișată pe el, de unde reiese că , defapt, condac înseamnă sulul cu imne;

Condacul ca și gen poetic a fost foarte prezent în literatura bizantină a sec. VI, însă abia în sec. IX/X apare cu numirea caracteristică de condac. Cu toate că a perfecționat genul kontakia, Roman Melodul nu a uzitat termenul de condac/kontakia pentru creațiile sale ci le-a numit simplu cântări sau imne/imnuri.

Din punct de vedere strctural, condacul reprezintă un poem alcătuit din 18-24 strofe sau tropare, care la rândul lor, fiecare are 20-30 de versuri. Fiecare strofă se încheie cu un refren, iar în fruntea condacului, este plasat un irmos, iar deasupra acestuia stătea o strofă liberă (κουκουλιον), ce avea comun cu imnul numai glasul și refrenul. Ceea ce se numește astăzi condac, nu este kontakia propriu-zis, ci proodele[27] sau antistrofele din fruntea cântărilor sau poemelor lui Roman Melodul.  

Deși nu a lansat și inventat el genul kontakia, Sfântul Roman Melodul l-a revoluționat și i-a dat cea mai strălucitoare formă, impunându-se și rămânând posterității ca cel mai mare imnograf (și melod) de limbă greacă.

 

b) condacul Fecioara astăzi… și imnele referitoare la Nașterea Domnului

            Petre Vintilescu ne precizează până și noaptea în care a avut loc minunata întâmplare ce va pune început frumoaselor preocupări ale lui Roman Melodul. După cum am relatat mai sus (p. 5), Maica Domnului i s-a arătat lui Roman în noaptea dinspre sărbătoarea Nașterii Domnului și i-a dat să înghită un sul, iar când s-a trezit a mers în biserica din Cyr și a cântat frumosul condac Fecioara astăzi pre Cel mai presus de ființă naște, și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu   cel   mai   inainte   de  veci.

Nouă ni s-a păstrat în cărțile de cult acest condac redus numai la două strofe din poemul pe care Roman l-a compus la sărbătoarea Nașterii Domnului. Întregul poem al lui Roman Melodul este analizat de cardinalul J. B. Pitra[28], care  a făcut cercetări intense legate de imnele melodului. El a găsit în întregime acest condac/poem într-un Tropologhion (carte de cântări și tropare) pe care cardinalul Pitra l-a consultat în stare de manuscris într-un codice din sec. XI.

Poemul are 24 de strofe: “strofa întâi reprezintă punerea în scenă a personajelor și descrierea locului: copilul-Dumnezeu, Fecioara Maria, îngerii, păstorii, magi, peștera. Apoi poetul salută Betleemul, casa pâinii, pământul în care s-a dezvoltat neamul lui Iesei etc… apoi Maica Domnului se adresează Cuvântului Întrupat, împăratului culcat în iesle, părăsit într-o peșteră străină. Magii se înfățișează… descriind Persia și Orientul păgân… își prezintă darurile însoțite de rugăciuni pline de unilințe. Fecioara mijlocește și cere har și mântuirea lumii, în schimbul comorilor aduse de magi și a închinării păstorilor”[29]. Celor 24 de strofe le este comun refrenul sau aclamația care apare de 24 de ori, deci ca aranjare în text apare după fiecare strofă. Acest refren reamintește personajul principal si tema poemului, nașterea Fiului. Refrenul este un salut pentru Pruncul nou-născut: παιδίον νέον, ὁ πρό αίωνων Θεός[30]. În continuare Dulce-Cântărețul elogiază Nașterea Domnului și pe Maica Domnului ca cea care L-a născut pentru mântuirea lumii, însă din acest condac[31], de o frumusețe aparte, ni s-a păstrat numai prooda (cuculionul) “Fecioara astăzi….

            Dacă insistăm puțin asupra textului condacului Fecioara astăzi… observăm profunzimea ideilor: cuvântul astăzi exprimă prezentul continuu, nu e o promisiune a ceva din viitor, asemenea profețiilor vetero-testamentare, ci e un “hic et nunc” ce se repetă în fiecare an. Fecioara Teotokos naște pe Cel mai presus de ființă, iar pământul îi aduce ca dar o peșteră. Mai mult decât atât, evenimentul transcende limitele peșterii și capătă proporții cosmice: “îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc”. Motivul și scopul întrupării Fiului e unul cât se poate de clar: pentru mântuirea noastră, căci pentru NOI S-a născut Pruncul tânăr, Care era mai înainte de veci. În acest fel Roman prezintă credincioșilor pricina întrupării Domnului ca fiind împlinirea făgăduințelor făcute de Dumnezeu, prin proroci, poporului Său. Trebuie să precizăm că prooda Fecioara astăzi… nu e singurul text compus de Roman Melodul care ni s-a păstrat, ci e singurul text din condacul ei, însă mai avem păstrate și alte imne referitoare la Nașterea Domnului. Merită expuse câteva dintre acestea pentru a savura frumusețea sărbătorii pe care ele o exprimă:

a)      Sfântul Roman înfățișează răspunsul magilor înțelepți ai Orientului: “nouă întocmai Baalam ne-a arătat înșelesul cuvintelor pe care le-a prorocit zicând că o stea va răsări, o stea ce va stârpi toate prorocirile și povestirile, o stea ce va acoperi parabolele înțelepților, vorbele și enigmele lor…”.

b)      în altă strofă tot magii afirmă, comparând evenimentul cu cele întâmplate poporului evreu: “Steaua peste tot înaintea noastră mergea, precum Moisi ce înaintea voastră toiagul purta, răspândind în jur lumina cunoașterii dumnezeiești. Voi odinioară cu mană  ați fost hrăniți și din stâncă apă ați băut… noi am fost hrăniți cu bucuria Sa…”

c)      cauza venirii în lume a Mântuitorului, Dulce-Cântărețul o exprimă și mai clar într-un imn aparte, poate cel mai frumos și mai rafinat alături de Fecioara astăzi…: “Eu în scutece sunt înfășat din pricina acelora care odinioară haine de piele au îmbrăcat; și o peșteră Mă desfată din pricina acelora care au urât desfătările Raiului, îndrăgind stricăciunea păcatului. Porunca Mea dătătoare de viață ei încălcând-o, Eu pe pământ am coborât pentru ca ei viață să aibă[32].

Imnul de la subpunctul c) prezintă cea mai scumpă ideea a Ortodoxiei (întruparea lui Hristos pentru noi și a noastră mântuire) ideea, dogmă defapt, discutată și explicată și de alți Părinți ai Bisericii. Sublimul întrupării Domnului ca eveniment cosmic, este răspunsul la neangajarea omului (prin căderea în păcat) la dialogul și comuniunea cu Dumnezeu.

 

c) reflecții teologice asupra imnelor Sfântului Roman Dulce-Cântărețul

            Valoarea imnelor Sfântului Roman este inestimabilă, și aceasta nu pentru că acest mare melod ar fi căutat să ofere intenționat o aură de rafinament creațiilor sale, ci pentru că, în contextul religios în care-și desfășura activitatea, a fost oarecum determinat să ofere poemelor sale acuratețea teologică și de ce nu, să le înfățișeze ca răspunsuri dogmatice[33] la ereziile ce se disputau în sec. VI. Poemele sale oglindesc controversele dogmatice și luptele Ortodoxiei cu ereziile vremii[34]: monofizismul, nestorianismul etc, și pe lângă acestea apologia sa de strană s-a îndreptat de foarte multe ori în sprijinul Fecioarei Maria Teotokos, ca cea care L-a încăput pe Cel ce nici cerurile nu-L încap și nu a stricat pecețile: “Dă-mi cuvânt, Cuvinte; nu mă trece tăcând, Cel ce m-ai păzit curată; Că tu ești Fiul și Dumnezeul meu”. Iar Fiul îi răspunde Maicii Domnului:  “De vreme ce Eu sunt Cel ce sunt, Cuvântul cel din veac fiind, Din Tine M-am născut cu trupul; Și în trup pătimesc, în trup și mântuiesc: Așadar nu plânge Maică, mai degrabă astfel strigă: Binevoind, a primit a pătimi pentru noi, Fiul și Dumnezeul meu”[35]. Roman Melodul reflectă în imnele sale atât preocupările teologice ale vremii, limpezimea adevărului dogmatic, dar și realitatea evenimentelor ce fundamentează istoria mântuirii (Imne la Nașterea Domnului, Patima Mântuitorului, Învierea Lui etc) și realitatățile pământești și zbuciumul omului după Dumnezeu (Imnele Fiului risipitor, Imnul Femeii păcătoase etc).

            Pentru noi, cei de astăzi, creațiile/imnele Sfântului Roman Melodul, pe lângă valoarea teologică și literară inestimabilă, au căpătat și o însemnătate istorică: “ne face să înțelegem preocupările creștinilor din primele veacuri ale Bisericii Răsăritene, felul în care ei primeau și trăiau atunci adevărurile de credință”[36], și mai ales cum raportau ereziile la adevărul supreme prin filtrul creațiilor imnografice.

 

 

 

 

 

 

În loc de concluzii…

Sfântul Roman Melodul, cu toate incertitudinile asupra elementelor biografice, ne-a lăsat moștenire un tezaur inepuizabil și inestimabil ce îmbină în cel mai rafinat mod dramatismul epic cu subțirimea ideilor teologice și adevărul dogmatic limpede ca izvoarele harului care au adăpat mintea autorului pentru a crea astfel de poeme.

Apariția condacului nu este legată direct de Dulce-Cântărețul Roman, însă cel puțin în ce privește perenitatea acestui gen literar și afirmarea lui în sfera liturgică și muzicală este un fapt cert că el a revoluționat kontakia ca structură, mesaj și profunzimea idelor teologice. Considerat ca al doilea moment al tradiției imnografice (după Sfântul Efrem Sirul) Roman Melodul a lăsat creștinilor imne valoroase nu numai prin ceea ce am afirmat mai sus ci și prin adevărata lor dimensiune apologetică. Secole întregi condacele lui Roman, cât și a celorlalți imnografi și melozi au înrâurit pe apărătorii Ortodoxiei în a deosebi lumina de întuneric, învățătura dreaptă de cea eretică.

Opera imnografică a acestui mare melod stă ca un izvor viu ce ne îmbie să ne apropiem de Imnele Sfântului Roman, fapt deja știut și exploatat în Apus, unde condacele sale au stârnit puternice reverberații și au impresionat atât pe istorici, cât și pe muzicologi, atât pe slujitorii Bisericii cât și pe oamenii sau cercetătorii de rând, aș aminti aici câteva nume importante (J. B. Pitra, Egon Wellesz, Giussepe Gammeli etc), însă nici în România, Roman Melodul nu a rămas neobservat, sau imnele/condacele ca gen literar și importanță teologică (Petre Vintilescu, Vasile Stanciu, Mihail Voicescu, Lucian Fărcașiu etc).

 

        Sfinte Roman Melodul, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

PS: Am postat pentru cei dornici de aprofundare si o parte din Bibliografia care am folosit-o. Pentru cei interesati pot sa ofer si bibliografia straina…

PV.

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

Izvoare

  • Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
  • Mineiul pe Octombrie, Ed. IBMBOR, București, 1998.
  • Sfântul Roman Melodul, Imnele Pocăinței, trad. rom. de Parascheva Grigoriu, Ed. Trisaghion, Iași, 2006.
  • Ioannis Kourempeles, Ρομανου Θεολογικη Δοξα, Editura Pournaras, Tesalonic, 2006.

Cărți de specialitate

  1. Moldoveanu, Diac. Asist. Nicu, Izvoare ale cântării psaltice în B.O.R., Ed. EIMBOR, București, 1974.
  2. Moisescu, Titus, Muzica bizantină în spațiul cultural românesc, Ed. Muzicală, București, 1996.
  3. Secară, Constantin, Muzica bisericească- doxologie și înălțare spirituală, Ed. Muzicală, București.
  4. Ghius, Arhim. Benedict, Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998.
  5. Wellesz, Egon, A History of Byzantine Music and Hymnography, Oxford University Press, Oxford, London, 1961.
  6. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, București, 1980.
  7. Vintilescu, Pr. Petre, Despre poezia imnografică în cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2005.
  8. Cammelli, Giuseppe, Romano il Melode: Inni, Editore Testi Christiani, Florența, 1930.
  9. Impellizzaeri, Salvatore, La leteratura bizantina da Constantino agli iconoclasti, Bari, 1965.
  10. Pitra, J. B., Hymnographie de l’Eglise grecque, Imprimeria Civilta Catholica, Roma, 1867, (ediție electronică).
  11. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. IMBBOR, București, 1993.
  12. Romanides, Pr. Ioan, Dogmatica Patristică Ortodoxă- o expunere concisă, trad. rom. Dragoș Dâscă și Lect. Dr. Vasile Bârzu, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010.
  13. Meyendorff, John, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, trad. rom. Pr. Prof. Nicolai Buga, Ed. IBMBOR, București, 1997.
  14. Chifăr, Pr. Nicolae Istoria Creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2002.

Articole și studii

    • Stanciu, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile, Muzica bisericească- o emblemă a culturii universale, în rev. “Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa”, an XLII 1997, nr. 1-2.
    • Secară, Constantin, Tradiție și înnoire în interpretarea cântărilor psaltice- realități și perspective, în “Acta Musicae Byzantinae”, vol. VII, Centrul de Studii Bizantine, Iași, 2004.
    • Popescu, Teodor M., O nouă ediție a imnelor marelui imnograf Roman Melodul, în rev. “Ortodoxia”, an 1965, nr. 4.
    • Voicescu, Drd. Mihail, Nașterea Domnului în creația imnografică a Sfântului Roman Melodul, în rev. “Studii Teologice”, an 1983, nr. 1-2.
    • Fărcașiu, Lucian, Sfântul imnograf Roman Melodul. Elemente de biografie și opera sa imnografică, în rev. “Teologia”, an XIII (2009), nr. 1.
    • Marchiș, Protos. Iustin și Preda, Sabin, Sfântul Roman Melodul -Condacul Întâmpinării Domnului, în rev. „Altarul Banatului”, anul XI  (2000), nr. 1-3.
    • Prelipceanu, Alexandru Saint Romanos the Melodist- outstanding hymnographer of Orthodoxy, în rev. “Studii Teologice”, an 2011, nr. 2.


[1] Muzica bizantină a primit de-a lungul timpului definiții care i-au explicat diferitele ei laturi, însă dincolo de o definiție statică și dincolo de accepțiunea termenului muzică în Occident reprezintă cântările bisericești care prin sublimul lor ating dimensiunile doxologice ale rugăciunii (cf. Constantin Secară, Tradiție și înnoire în interpretarea cântărilor psaltice- realități și perspective, în “Acta Musicae Byzantinae”, vol. VII, Centrul de Studii Bizantine, Iași, 2004, p. 97). Muzica bizantină îngloba la origine, melodiile poemelor de ceremonial executate în cinstea împăratului, dar și în cadrul reprezentațiilor teatrale, muzica bizantină e arta vocală cultivată în Biserica Ortodoxă (vezi Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Stanciu, Muzica bisericească- o emblemă a culturii universale, în rev. “Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa”, an XLII 1997, nr. 1-2, pp. 81-83, de asemenea și Diac. Asist. Nicu Moldoveanu, Izvoare ale cântării psaltice în B.O.R., Ed. EIMBOR, București, 1974, p. 12), iar pentru o aprofundare a muzicii bizantine pe teritoriu țării noastre, a se vedea Titus Moisescu, Muzica bizantină în spațiul cultural românesc, Ed. Muzicală, București, 1996, p. 5-9 ș. u.

[2] Constantin Secară, Muzica bisericească- doxologie și înălțare spirituală, Ed. Muzicală, București, 2006, p. 12.

[3] Arhim. Benedict Ghius, Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998, p. 10.

[4] Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Stanciu, art.cit., p. 85.

[5] Vezi Sinaxarul zilei 1 din Mineiul pe Octombrie, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 31.

[6] Istoricii și muzicologii l-au numit veterum melodorum princeps sau cel mai mare dintre poeții ecleziastici ai tuturor timpurilor (Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, Oxford University Press, Oxford, London, 1961, pp. 13-17).

[7] Sfântul Roman Melodul, Imnele Pocăinței, trad. rom. de Parascheva Grigoriu, Ed. Trisaghion, Iași, 2006, p. 25.

[8] J.B. Pitra, Hymnographie de l’Eglise grecque apud Teodor M. Popescu, O nouă ediție a imnelor marelui imnograf Roman Melodul, în rev. “Ortodoxia”, an 1965, nr. 4, p. 564.

[9] Drd. Mihail Voicescu, Nașterea Domnului în creația imnografică a Sfântului Roman Melodul, în rev. “Studii Teologice”, an 1983, nr. 1-2, p. 18.

[10] Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, București, 1980, p. 13.

[11] Lucian Fărcașiu, Sfântul imnograf Roman Melodul. Elemente de biografie și opera sa imnografică, în rev. “Teologia”, an XIII (2009), nr. 1, p. 116.

[12] Este vorba despre un Condac, scris de un anonim și păstrat într-un Kondakarion la Moscova. Acest Condac cuprinde două tropare numite προίμιων și trei strofe numite icos. Traducerea românească a acestui tropar se poate vedea la Protos. Iustin Marchiș și Sabin Preda, Sfântul Roman Melodul -Condacul Întâmpinării Domnului, în rev. „Altarul Banatului”, anul XI  (2000), nr. 1-3, pp. 123-154.

[13] Ioannis Kourempeles, Ρομανου Θεολογικη Δοξα, Editura Pournaras, Tesalonic, 2006, p. 21 apud Lucian Fărcașiu, art, cit., p. 116.

[14] Deși s-a născut în Siria, Roman Melodul era totuși evreu, avem o mărturie în acest sens, un tropar în care  se spune: „Născut din evrei, dar mintea având-o întărită, n-a fost un fariseu, ci vas de cinste în vistieria tainică din care inimile credincioșilor citesc și învață; nu a fost Saul, ce aducea furtuna, ci Pavel, cel ce povățuia la liniște…” (a se vedea la Protos. Iustin Marchis si Sabin Preda, art. cit., p. 125). Tot in sprijinul acestei ipoteze mai avem și o presupunere, logică de altfel, a Părintelui Petre Vintilescu: „atitudinea sa neagresivă față de iudei, în polemica imnelor sale” (Despre poezia imnografică în cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2005, p. 46).

[15] Ibidem, p. 73, de asemenea acest fapt e susținut și de Giuseppe Cammelli, Romano il Melode: Inni, Editore Testi Christiani, Florența, 1930, p. 19.

[16] Drd. Mihail Voicescu, art. cit., pp. 18-19, de asemena despre acest fapt dau mărturie și Giuseppe Cammelli (op. cit., p. 12) și Salvatore Impellizzaeri, La leteratura bizantina da Constantino agli iconoclasti, Bari, 1965, p. 214, (ediție electronică).

[17] Ibidem p. 19, vezi și Sfântul Roman Melodul, op. cit., p. 25; Giuseppe Cammelli, op. cit., p. 17.

[18] Preotul acesta, amintit cu numele de Roman primește ordin să aducă la Constantinopol pe (oarecare) Antim, împotriva căruia era organizată o adunare. Rapoartele alcătuite în acest sens de preotul Roman depășesc ca întindere alte rapoarte asemănătoare din acea vreme, ceea ce constituie un motiv în plus ca autorul lor să fie considerat chiar Roman Melodul, ele distingându-se prin tonul și figurile poetice specifice acestui melod, în acest sens Petre Vintilescu (op. cit.) face următoarea precizare: “în anul 536, (când Roman cânta într-un condac restaurarea Bisericii Sfânta Sofia), fu orânduit la această Biserică, în calitate de preot și defensor bisericesc  un preot cu numele Roman. Acest preot Roman primi în același an ordin de la sinodul local, convocat împotriva lui Antim și Sever, ca împreună cu trei episcopi, dintre care unul din Berith, cu încă un preot și cu doi diaconi, să caute și să aducă pe Antim, care nu se prezentase. Este neîndoielnic faptul că nu poate fi vorba decât despre Roman Melodul, mai ales că, din rapoartele depuse de trimiși la sedința a treia a sinodului, se vede că cel întocmit de Roman egalează în întindere pe toate celelalte patru laolaltă, excelând în același timp prin ton și prin figuri poetice” (pp. 47-48).

[19] Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 47.

[20] Lucian Fărcașiu, art. cit., p. 118.

[21] G. H. Bultmann, Romanus der Melode. Festgesange, Züric-München-Pederborn-Wien, 1960 pp. 102-148 și H.G. Beck, Kirche und theologhische Literatur im bizantinischen Reich, Munchen, 1959, p. 76 apud Lucian Fărcașiu, art. cit., pp. 118-119.

[22] Literatura siriacă din vremea lui Roman cunoștea astfel, trei feluri de poezie imnograficã: memra, madrasha și soghita. Aceste trei forme de poezie cuprind unele elemente care vor apărea mai târziu în condac: memra este astfel o predică ritmată, asemănătoare condacului, însă cu o metrică simplă, care nu avea acrostih si nici refren. Un metru mult mai complicat, cu acrostih și refren poate fi găsit în genul madrasha, deși acesta diferă mult de condac în metrică. În soghita, cel de-al treilea gen poetic sirian, episoadele biblice sunt prezentate în formă dialogică. Provenind din mediul sirian, Sfântul Roman preia, în parte, elemente din cele trei genuri poetice. Noua formă poetică a lui Roman moștenește astfel din memra forma omiletică a poeziei sale, ca o legătură între imn și sărbătoarea descoperită în citirea Sfintei Scripturi, iar din madrasha si soghita împrumută caracterul poetic al imnelor sale (vezi Lucian Fărcașiu, art. cit., p. 121), și Petre Vintilescu (op. cit.) face referire la aceste genuri siriace însă părerea lui diferă. El apără originalitatea lui Roman Melodul punând explicația de mai sus -care lasă să se întrevadă că cele trei tipuri de poezie siriacă l-au înfluențat pe melod- pe seama criticii moderne (p. 54).

[23] Papadopoulos Kerameus a descoperit în 1905 un manuscris grecesc original referitor la faptele și minunile Sfântului Artemie, menționează că Artemie a făcut o minune în favoarea unui tânăr care petrecea noaptea în veghe cântând imnele smeritului Roman (cf. Giuseppe Cammelli, op. cit., p. 18 și Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 49).

[24] Lucian Fărcașiu, art. cit., p. 124.

[25] Vezi Pr. Petre Vintilescu, op. cit., pp. 53-54.

[26] Coord. Wilhelm Christ, Anthologia graeca carminum christianorum, Lipsiae, 1971, p. LXVI apud Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 53.

[27] Prooda (κουκουλιον) e prima din cele două strofe intercalate după cântarea a șasea a canoanelor, iar a doua strofă e icosul sau irmosul. Icoase au fost numite mai apoi și strofele imnului. Petre Vintilescu (op. cit., p. 56) afirmă:  “s-a aplicat numele de icos (casă) strofelor unui imn, deoarece ele au fost comparate cu încăperile unui mare edificiu… posibil ca acest obicei să fi avut la bază o influență a limbii ebraice, în care casă înseamnă și poezie (vezi și Giussepe Gammalli, op. cit., pp. 51-53), vezi și Alexandru Prelipceanu, Saint Romanos the Melodist- outstanding hymnographer of Orthodoxy, în rev. “Studii Teologice”, an 2011, nr. 2, pp. 92-97.

[28] J. B. Pitra, Hymnographie de l’Eglise grecque, Imprimeria Civilta Catholica, Roma, 1867, p. 42 (ediție electronică).

[29] Ibidem, pp. 47-48.

[30] Ibidem, p. 47, vezi și Petre Vintilescu, op. cit., p. 51.

[31] Mă refer la accepțiunea condacului din acea vreme, când condacul era prin definiție o poezie, un poem ce trebuia cântat pe o melodie (tropărească) compusă cu măiestrie, despre care Paul Maas spune: “cum se va fi cântat această melodie?… nu prea știm multe despre aceasta, dar întinderea mare și caracterul epic al condacelor ne lasă să bănuim că muzica era aproape un recitativ” (Paul Maas, Das Kontakion, Byz. Zeits., 1910, p. 289 apud Petre Vintilescu, op. cit., p. 52).

[32] Sfântul Roman Melodul, op. cit., pp. 19, 70 și 104.

[33] Părintele Ene Braniște (Liturgica Generală, Ed. IMBBOR, București, 1993) explică acest aspect: “Imnologia a avut chiar de la început (și) un caracter dogmatic, ea fiind stimulată în mare măsură în lupta cu ereticii… astfel imnologia s-a transformat într-o adevărată replică dogmatică- doctrinară… sugestivă prin însăși titlurile ei” (p. 730), dacă facem un ritorno pe roata istoriei Bisericii vedem că acest fapt a fost exploatat și de eretici, de exemplu Arie își răspândea învățăturile eretice cu ajutorul cântării (sec. IV).

[34] Unele erezii reapăruseră în sec. VI, cum a fost monofizismul, reînviat de scrierile (Henoticonul) lui Philoxen de Mabbug, care și-a făcut cunoscute scrierile la sfârșitul sec. V (cf lui Andrew Louth, Studiu Introductiv, în Roman Melodul, op. cit., p. 28). Pentru o aprofundare adecvată a situației ereziilor în perioada Sinoadelor Ecumenice vezi Pr. Ioan Romanides, Dogmatica Patristică Ortodoxă- o expunere concisă, trad. rom. Dragoș Dâscă și Lect. Dr. Vasile Bârzu, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010, pp. 13-77, dar și John Meyendorff, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, trad. rom. Pr. Prof. Nicolai Buga, Ed. IBMBOR, București, 1997, pp. 9-73, și de asemenea Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2002, pp. 19-106 ș. u., dacă facem o trecere în revistă a ereziilor și studiem pe Sfinții Părinți și mai ales pe imnografi putem cocluziona că strana, ca și spațiu eclesial, a avut în acele secole și o dimensiune apologetică, strana a fost bastionul de rezistență a combaterii ereziilor și de afirmare a adevărului dogmatic.

[35] Vezi Sfântul Roman Melodul, op. cit., pp. 144-145. Elementele de mariologie dublate de accentele soteriologice ce reflectă scopul întrupării Fiului sunt presărate mai în toate imnele Melodului, începând de la arhi-cunoscutul condac/proodă Fecioara astăzi… și mai ales în Imnele Sfintei Marii la Crucea Domnului (pp. 135-154).

[36] Drd. Mihail Voicescu, art. cit., p. 27.

%d blogeri au apreciat asta: