Creștinismul s-a diferențiat de celelalte religii -încă de la început- printr-o trăire aparte, comformă modelului de trăire pe care L-a lăsat Însăși Mântuitorul prin viața Sa.

Trăierea creștină s-a intensificat în primele secole ale erei creștine prin asceză, rugăciune continuă, concentrare interioară și predispoziție spre virtute și fapte bune.

Etimologic, noțiunea de isihasm provine din limba greacă de la cuvântul hesekia (isihia) și înseamnă în sens propriu „liniște”. O definiție mulțumitoare a isihasmului ar fi aceasta: isihasmul este o stare duhovnicească superioară, susținută de practica rugăciunii inimii și având ca scop liniștea deplină a omului în Dumnezeu, prin debarasarea totală de lumea simțurilor. Isishasmul presupune o contemplație continuă împletită cu practica rugăciunii lui Iisus[1] (Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul). Astfel rugăciunea minţii sau a inimii ocupă un loc central în isihasm, iar prin concizia ei,  această rugăciune ajută la concentrare şi la ataşamentul neîmprăştiat faţă de Dumnezeu. Prin repetarea continuă şi prin harul lui Dumnezeu, rugăciunea se mută treptat de pe buze în inima omului. Teologia isihastă, ca teologie ortodoxă, are un caracter empiric (bazat pe experiență). Ea uneşte cunoaşterea cu trăirea şi, astfel, susţine şi inspiră viaţa. Această teologie a constituit un punct de sprijin şi un suflu nou pentru Ortodoxie[2].

Isihia a fost căutată de Sfinții Părinți nevoitori și Pustnici încă de la începutul vieții monastice organizate (sec. III-IV), însă mișcarea isihastă s-a organizat în secolele XIII-XIV. Printre reprezentanții de seamă ai isihasmului amintim:  Sfântului Grigorie Palama, Cuviosul Macarie Egipteanul, monahul Evagrie, Cuviosul Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Ioan Sinaitul, Cuviosul Simeon Noul Teolog, Cuviosul Ioan Sinaitul şi alţii. Isihasmul nu a fost străin nici Țărilor române, ci a înflorit pe meleagurile românești susținând viața monahală și fiind prilej de dobândire și practicare a virtuților, astfel putem aminti aici câteva dintre personalitățile duhovnicești ce au marcat viața monahală românească printr-o autentică trăire isihastă: Sfântul Ghelasie de la Râmeț, Cuviosul Ioan Sihastrul, Sofronie de la Cioara, Gheorghe Lazăr, apoi duhovnicii: Paisie Olaru, Ioanichie Moroi, Ilie Cleopa, Vichentie Mălău etc, printre acești practicanți ai rugăciunii inimii și ai isihasmului se numără și Arhimandritul Ioanichie Bălan, bun prieten și contemporan cu Părintele Ilie Cleopa de la Sihăstria.

Mic fragment din articolul Personalitatea Arhimandritului Ioanichie Bălan în contextul isihasmului românesc, Pr. Vasile Pop
Pace și bucurie!

[1] Cf. Alexandru Moraru, Câteva aspecte din influențele isihasmului asupra vieții bisericești din Transilvania până în veacul al XIX-lea, în volumul Teologie și cultură transilvană în contextul spiritualității europene în sec. XVI-XIX, Editor Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 1999, p. 38. Vezi de asemenea și IPS Antim Nica, Rugăciunea lui Iisus. Încercare critică asupra misticii isihaste, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an LVII (1939), nr. 7-8, pp. 552-568.

[2] I. Kathimeriní, «Eptá iméres» – în rev. „Tesalonicul bizantin”, an 1992, nr. XII, pp. 8-9.

Anunțuri