Category: Istorie


Colosseum


Denumit si Amphiteatrum Flavium , dupa numele familiei imparatului Vespasian, sub a carei domnie incepuse constructia in 72 d.c. In anul 79 d.c. nu atinsese mai mult de trei sferturi din inaltimea stabilita a amfiteatrului.
Insa doar un an mai tarziu cladirea era terminata si inaugurata de catre Titus, fiul si urmasul la tron a lui Vespasian. Atunci romanii au putut participa la primele jocuri care aveau loc in noua cladire.

Festivitatile de inaugurare au durat o suta de zile.
Pentru inceput au fost luptele intre fiare, apoi a venit randul oamenilor sa lupte cu animalele, urmati de gladiatorii care se infruntau intre ei pe viata si pe moarte. Luptele gladiatorilor si animalelor erau oferite de Imparat si de cetatenii avuti.
In secolul unsprezece primeste numele de Colosseum, care probabil se trage de la statuia colosala in bronz a lui Nero, inspirata de Colosul din Rodi. De forma eliptica, Colosseumul are axa mare de 188 m , axa mica de 156 m si inaltimea de peste 52 m, in plus are doua etaje de subsol.

Arena centrala (86×54 m) este inconjurata de 80 de randuri de gradene de marmura si granit, in care puteau lua loc circa 80.000 de spectatori. Zidul exterior si culoarele principale erau din blocuri de piatra, legate intre ele cu carlige de fier. Interiorul era realizat o parte din piatra si o parte din beton, totul fiind acoperit cu caramizi.
Lemnul a fost folosit in cantitati mici, exceptand arena, care avea podeaua din lemn. Trapele si chepengurile amenajate in dusumea permiteau comunicarea cu instalatiile de la subsol, unde se gaseau canalele de drenaj, custile animalelor, depozitele de arme etc.
Cele optzeci de arcade imprejurul amfiteatrului erau intrarile pentru public, insa doua dintre ele, situate la extremitatile axei mici, erau interzise cetatenilor de rand, acestea conducand la doua sectoare speciale: unul in care stateau imparatul si oamenii sai si celalalt in care aveau acces ambasadorii si oaspetii de nivel inalt.
In preajma arenei stateau senatorii, comandantii militari si alti functionari de status inalt. Mai sus erau asezati patricieni si tribuni, apoi plebea, iar dupa acestia, in randurile cele mai indepartate stateau femeile.
La constructia Colosseumului au fost folosite zecile de mii de sclavi prizonieri de razboi. Scopul era de a oferi cetatenilor Romei un nou centru pentru recreere. Problema cea mai mare a fost lacul care a existat in locul unde se afla astazi constructia, si care a trebuit secat. Cu toate ca terenul ramanea mereu imbibat cu apa, totusi arhitectii romani au reusit sa planteze acest colos pe un astfel de teren. In interiorul Amfieatrului acustica era excelenta.
Turistii ajungand in vizita la Cetatea Eterna, pot admira maretia creatiei oamenilor din vremea aceea, creatie pusa in opera prin suferinta multor vieti. Chiar de la inceputul vizitei, turistul se poate percepe pasind pe urmele celor care au fost stramosii nostri si poate retrai suferinta crestinilor care au demonstrat cu sacrificiul vietilor proprii puterea credintei.
Ce a ramas din acest imens Amfiteatru este o emblema a Romei in care se regasesc talentele arhitectilor, maretia imparateasca, distractia poporului dar si cruzimea despotilor.
Acest Colosseum e unul dintre multele repere istorice care ne proiecteaza imaginatia in trecut, intr-o anumita faza a istoriei noastre.
Roma e precum o carte in care aproape oricine, din orice colt al lumii ar veni, regaseste o legatura cu strabunii sai, o legatura mai mult sau mai putin apropiata in timp.

Anunțuri

Novus Ordo Seclorum


Conceptul de “noua ordine mondiala” – linia directoare a politicii internationale de azi – nu este, catusi de putin unul nou. La 1 mai 1776, in Bavaria, – Adam Weishaupt – a fondat societatea “Vechii Cautatori de Lumina din Bavaria”, care va deveni in scurt timp cunoscuta sub denumirea de “Ordo Illuminati” (Ordinul Iluminatilor). Weishaupt a sustinut ca numele provenea din scrierile mai vechi si insemna “cei care detin Lumina”. Nesta Webster, in “Mondial Revolution”, sintetizeaza foarte bine precestele radicale ale “Noii Ordini Mondiale”, asa cum rezulta din scrierile lui Weishaupt: 1) Abolirea monarhiei si a oricarei puteri ordonate; 2) Abolirea proprietatii private; 3) Abolirea mostenitorilor; 4) Abolirea patriotismului; 5) Abolirea familiei (a casniciei si instruirea in comun a copiilor); 6) Abolirea tuturor religiilor. Fireste ca un asemenea program, atat de radical, a atras imediat atentia autoritatilor din Bavaria, care au reactionat inca din 1784, interzicand ordinul si condamnandu-i la moarte pe membrii. Acesta nu numai ca a supravietuit haituielilor, dar a continuat sa se extinda in lume. Astfel, de la cinci membri, cat avea initial “Ordo Illuminati”, curand Ordinul numara 300 de membri, din toate straturile sociale si profesionale: aristocrati, studenti, comercianti, doctori, avocati, judecatori, ofiteri, profesori, functionari publici, bancheri, ba chiar ministri. Printre cele mai notabile personalitati ale timpului care devenisera, in secret, membri ai “Ordinului Iluminatilor” se numarau ducele de Orleans, contele Klemens Von Metternich, Ecaterina a II-a a Rusiei, Johann Gottfried von Herder (filosof), contele Gabriel de Mirabeau (cu un rol esential in Revolutia franceza de la 1789), ducele Ferdinand de Brunswick, Johann Wolfgang von Goethe (marele poet), Christian al VII-lea al Danemarcei, Gustav al III-lea al Suediei etc. In 1783, numarul membrilor “Ordo Illuminati” atingea 600 (potrivit lui D. Rivera si Myron Fagan), iar peste un an acest numar depasea 3000 de membri. In 1786, potrivit lui Fagan, “Iluminatii” isi constituisera filiale secrete ale ordinului in numeroase state europene: Germania, Austria, Ungaria, Anglia, Scotia, Polonia, Franta, Belgia, Elvetia, Italia, Olanda, Spania, Suedia, Transilvania, Rusia si Irlanda. La aceeasi data, “Ordo Illuminati” se infiltrase in America (in 1785, la New York functiona societatea secreta “Colombia”, care le apartinea), precum si in Africa. Primul profet al “Ordinului”, cel care intocmise o doctrina de la care mai tarziu s-au inspirat alte societati secrete influente – “Carbonarii” lui Giuseppe Mazzini, “Liga Dreptilor” lui Karl Marx sau “Decembristii” lui Cernisevski – a fost Adam Weishaupt, din acest punct de vedere poate cel mai influent om al secolului XIX. Doctrina lui, Novus Ordo Seclorum, a supravietuit veacului si a schimbat lumea in secolul XX.
Adam Weishaupt a “intemeiat” Ordinul Iluminatilor la 1 mai 1776, zi serbata de stanga din lumea intreaga Liderul “Iluminatilor”, Adam Weishaupt, s-a nascut pe 6 februarie 1748, ca fiu al unui rabin. Cand tatal sau a murit, in 1753 – la varsta de de doar cinci ani -, Weishaupt a fost luat si convertit la catolicism de baronul Johann Adam Ickstatt, care a incercat sa-l indrume pe baiat spre “Ordinul Iezuitilor”. Din 1742, Ickstatt fusese insarcinat de iezuiti cu organizarea unei universitati in Bavaria. Pana in 1773, baronul va ramane protectorul tanarului Weishaupt si mentorul sau spiritual. In biblioteca baronului Ickstatt, adolescentul Adam Weishaupt i-a descoperit pe filosofii francezi, fiind mult influentat de Voltaire (1694-1778), cel care ii scria Regelui Frederick al II-lea al Prusiei urmatoarele pe tema eliminarii influentei religioase din societate: “In sfarsit, cand intregul corp al Bisericii Crestine va fi slabit suficient, iar credinta va fi suficient de puternica, ultima lovitura va fi data crestinismului chiar de persecutiile la care va recurge pentru a se mentine. Un regim de teroare se va instaura atunci pe Pamant si va continua, pana cand orice om isi va pierde dorinta de a mai adera la crestinism”. Asemenea texte se pare ca l-au influentat pe tanarul Weishaupt. Se crede ca ideea distrugerii Bisericii Catolice a fost preluata de el din cartile de filosofie ale lui Voltaire. Dupa absolvirea “Universitatii Iezuite” din Ingolstadt (1768), Adam Weishaupt functioneaza patru ani ca preparator universitar, apoi devine asistent-instructor chiar la universitatea iezuita pe care o absolvise. In 1779, bancherul Mayer Amschel Bauer (cunoscut sub numele Rothschild) il insarcineaza pe Adam Weishaupt cu constituirea unei societati secrete, care sa ramana la dispozitia sa si a planurilor sale politice. Ascensiunea lui Weishautt la Universitatea de teologie din Ingolstadt continua: in 1772 devine profesor de drept civil, iar din 1773 este profesor de drept canonic. Tot in 1773 se insoara, impotriva sfaturilor lui Ickstadt, care il reneaga. Doi ani mai tarziu, in 1775, devine decan al Universitatii iezuite din Ingolstadt. Foarte repede conceptiile liberale ale lui Weishaupt au intrat insa in conflict cu gandirea iezuitilor, care planuiesc sa-l “debarce”. La doar 27 de ani, decan al Universitatii din Ingolstadt, doctor in teologie, Adam Weishaupt este si un initiat. Studiase doctrinele anti-crestine ale maniheistilor, care il introdusesera pe Weishaupt in astrologie, in magie si in medicina oculta. Un anume “negustor Kolmer” din Iutlanda (teritoriu la granita Germaniei cu Danemarca) il initiase in practicile magice egiptene inca din 1771. Weishaupt studiase, in acelasi timp, puterea misterelor eleusine si ale cultului secret al pitagoreicilor. (Pitagora, filosof din secolul al 6-lea i.C., considera ca oamenii trebuie sa isi uneasca averile si sa traiasca in comun, o idee preluata de “Liga Dreptilor”, apoi, de “Liga Comunistilor”). El se mai initiase in invataturile esenienilor, iar in biblioteca sa se gaseau carti, precum “Cabala” sau “Misterele lui Solomon”. Cercetase diferite scrieri iezuite, in cautarea unui nou tip de societate secreta, cu organizarea careia fusese insarcinat (si finantat) de bancherul Meyer Amschel Bauer. Planuia sa aduca in aceasta societate secreta oameni cu calitati si talente deosebite in domeniile lor sau care se bucurau de o mare influenta . Dupa parerea lui Weishaupt, iezuitii constituiau – ca ordin – o structura prea “deschisa”. Mai intai, Adam Weishaupt – cu sprijinul lui Meyer Amschell Bauer “Rothschild” – a unit mai multe grupuri oculte intr-o societate secreta numita “Rasaritul”, care s-a pastrat pana in zilele noastre. Timp de cinci ani, el a lucrat la un plan care sa-i aduca in jurul sau pe cei hotarati sa lupte cu opresiunea religioasa si cu sistemul social. Incerca si spera sa inlocuiasca crestinismul cu o “religie a ratiunii”. Ideea initiala s-a materializat in “Scoala Intelepciunii”, al carei tel era “sa faca rasa umana mai buna, ca sa devina o mare familie fericita”. “Scoala Intelepciunii” pleda pentru “perfectionism” – au fost numiti si “Perfectibilii” -, dar era lipsita de aerul de mister si de intriga, pe care urmarea sa-l dea Adam Weishaupt societatii sale secrete. In 1774, Weishaupt a scris un articol programatic, “Sidonii Apollinarus Fragment”, care trebuia sa pregateasca opinia publica pentru “doctrina ratiunii”. In acest articol, el scrie: “Principii si natiunile vor disparea fara violenta de pe fata Pamantului. Rasa umana va deveni o singura familie, iar lumea va apartine oamenilor rationali”. Intre timp, sfatuit de Bauer (“Rothschild”), dr. Weishaupt isi abandoneaza postul si intreaga situatie de la Universitatea din Ingolstadt si se pregateste sa lanseze in secret organizatia “Iluminatilor” (adica purtatori de lumina sau ratiune). La 1 mai 1776, sub conducerea familiei Rotschild, cu sprijinul altor familii de evrei germani bogati – Wessely, Moses, Mendelsson – si a unor bancheri (Itzig, Friedlander) -, Weishaupt fondeaza in secret societatea “Vechii cautatori de lumina din Bavaria”, care va deveni mai cunoscuta sub denumirea “Ordinul Iluminatilor”. Weishaupt a sustinut ca numele provenea din vechi scrieri si insemna “cei care detin Lumina”. Se referea, asadar, la persoanele “iluminate”, spiritual si intelectual. Sa remarcam, in treacat, ca sarbatorirea zilei de 1 Mai de catre toate statele foste comuniste, ca si de catre fortele de stanga din lumea intreaga celebreaza, de fapt, infiintarea “Ordinului Iluminatilor” din 1776, de catre Adam Weishaupt si Rothschild, desi semnificatia oculta a evenimentului a fost in permanenta ascunsa. Conotatiile secrete ale denumirii de “Iluminati” Denumirea de “Iluminati” nu constituia o noutate pentru istoria societatilor si doctrinelor secrete. In secolul al XI-lea, Joachim de Floris intemeiase o secta numita “Iluminatii”, care se revendica din crestinismul primitiv si propaga “saracia si egalitatea”, drept virtuti supreme. O alta secta, “Rosheniah” (care se revendica din grupul “Ismaelitilor rasariteni”, precum si din secta “Asasinilor”, o organizatie care a actionat mai ales in secolul XVI pe teritoriul Afganistanului), includea, de la gradul 4 de initiere, practica puterilor mistice, pana la gradul 8, in care cel initiat era considerat “perfect”. Un membru afgan al “Iluminatilor” a dezvaluit ca membrii “Rosheniah” aveau misiunea de a influenta (initia) alti oameni importanti si de a restabili astfel “armonia in lume”. Grupul a supravietuit pana dupa 1700. “Alumbrados” (cei iluminati) au reprezentat o miscare misterioasa din Spania secolelor XVI si XVII, care considera ca atingerea perfectiunii atrage experiente divine. Conform doctrinei “alumbrados”, de la un anumite grad de initiere oamenii nu trebuie sa se mai preocupe de contingent sau sa se implice religios, deoarece au primit “lumina” si deci poseda o “inteligenta umana speciala”. Membrii “alumbrados” proveneau in cea mai mare parte dintre franciscani si iezuiti. “Inchizitia” a elaborat trei edicte contra membrilor “alumbrados”, considerand miscarea periculoasa pentru catolicism (in 1568, in 1574 si ultimul in 1623). Se pare ca insusi Ignatiu de Loyola, fondatorul ordinului iezuit, a aderat ulterior la miscarea “alumbrados”, fapt pentru care a fost arestat. Chiar in Germania secolului al XV-lea a existat, de asemenea, o secta a “Iluminatilor”. O organizatie secreta cu acelasi nume s-a infiintat in 1760, la Avignon, influentata de scrierile filosofului Emanuel Swedenborg. Filosofia lui Swedenborg a generat o alta secta: “Teosofii Iluminati”, infiintata in 1766 la Paris. Desi nici un document nu sugereaza, direct, vreo legatura intre aceste secte si Ordinul Iluminatilor al lui Weishaupt, o influenta de ordin spiritual a existat in mod sigur. Ordinul Iluminatilor a avut, initial, cinci membri: Adam Weishaupt, Mayer Amschel Bauer (Rothschild), Kollmer (cel care l-a initiat in 1771 pe Weishaupt in practicile oculte egiptene), Francis Dashood (initial membru in “Satanic Hellfire Club”) si Alphonse Donatien de Sade (cunoscutul scriitor). Cu acesti cinci oameni a pornit sa schimbe lumea prin Ordinul Iluminatilor, incepand cu anul 1778. “Secretizarea” totala a Ordinului – obsesia lui Weishaupt Weishaupt nota: “Marea putere a ordinului nostru sta in secretizarea lui totala. Astfel, Ordinul nu va iesi niciodata la lumina, indiferent de loc, si nu se va prezenta sub numele sau. Ci, intotdeauna sub un alt nume, sub o alta ocupatie”. El preciza: “Cu cat Ordinul va fi mai secret, si va lucra in tacere, cu atat va fi mai ferit de opresiunea Puterii, deoarece clandestinitatea creeaza un gust special pentru activitatea noastra”. Initial, “Ordinul Iluminatilor” avea trei grade: Novice, Minerva si Iluminist-Minerval. Weishaupt se inspirase din structurile masonice, dar si din cele iezuite. Cu toate ca admira structurile iezuite (ca mai tarziu Lenin) si se inspirase din ele, a interzis primirea in ordin a vreunui ex-iezuit. “Trebuie evitati, ca o plaga”, scrie el. Obiectivul initial al “Iluminatilor” lui Weishaupt era un guvern mondial care sa permita unei elite sa guverneze, cu intelepciune, lumea pentru a evita razboaiele. “Iluminatii” isi propuneau initial sa distribuie materiale anti-religioase, care sa critice Biserica, in care vedem un mare obstacol in calea progresului social, precum si impotriva tuturor “inamicilor rasei si societatii umane”. Weishaupt scria: “Cum poate cel slab sa fie protejat? Doar prin unire, dar acesta este un lucru rar. Societatile secrete sunt singurele prin care, intr-o zi, oamenii isi vor sfarama catusele”. Intre timp, Ordinul Iluminatilor crestea cu noi membri, care se integrau ordinelor stricte de secretizare impuse de Weishaupt (denumit “Spartacus” in randul Ordinului). Mana sa dreapta era Xavier von Zwack, avocatul printului von Salm (“Cato” in cadrul Ordinului). Marchizul Di Constanza capatase pseudonimul de “Diomed”. Baronul von Mengenhofen devenise “Silla”. Sediul Ordinului era la Munchen, unde functiona sub denumirea de “Marea Loja a Iluminatilor”, cu pseudonimul “Atena”. Alte trei loji ascundeau, de fapt, filiale ale Ordinului Iluminatilor: la Ingolstadt (“Efes”), Heidelberg (“Utica”) si Frankfurt (“Teba”). Calendarul “iluminat” a fost reconstituit dupa modelul celui evreiesc: astfel, ianuarie devenea “dimeh”, februarie, “benmeh” etc. In schimb, numerotarea anilor se facea dupa modelul persan, care incepea cu anul 632 I.C, data ce marca inceputul de domnie al regelui Jezdegerd. Anul Nou era plasat pe 21 martie, coincizand cu “Ziua reinnoirii anilor” Vrajitoarelor. Mai importanta ramane insa strategia iluminatilor. Gary North il citeaza pe Weishaupt in cartea “Conspiratia, o viziune biblica” (Fort Worth, Dominion Press, 1986, p.2): “Nici un loc nu este mai potrivit pentru a ne infiltra decat cele trei grade inferioare ale francmasoneriei; lumea este obisnuita cu ele, se asteapta putin din partea lor, si prin urmare, nu li se acorda o mare atentie”. Aceasta secretomanie facea Ordinul Iluminiatlor” impenetrabil. “Asociatia noastra secreta actioneaza intr-un mod caruia nimic nu-i poate rezista”, sustinea Weishaupt. Dar adevaratul motiv pentru care acesta considera ca Ordinul va reusi era faptul ca oferea puterea mondiala. Acest “stimulent” il ajuta sa atraga in Ordin numai pe aceia care erau capabili de orice doar pentru a-si satisface setea de putere, cultivata cu abilitate de Weishaupt si Rothschild. “Adevaratul scop al Ordinului este acela de a stapani lumea. Pentru a-l implini, este necesar ca Ordinul sa distruga toate religiile, sa rastoarne toate guvernele si sa aboleasca proprietatea privata”. Guvernul bavarez a descoperit existenta acestei conspiratii de proportii si a anchetat Ordinul in 1786. L-a interzis trei ani mai tarziu. Conducatorii Politiei bavareze concluzionau intr-un raport: “Scopul expus al acestui Ordin este abolirea crestinismului si rasturnarea puterii civile”. Dublul limbaj se perfectiona cu aceasta ocazie. Weishaupt scria: “Trebuie sa vorbim uneori intr-un fel, iar alteori, in altul (…), astfel ca, in privinta adevaratei noastre linii de gandire, sa fim impenetrabili.” El s-a declarat socat cand Ordinul a devenit, pentru membrii sai, o adevarata religie. “Niciodata nu am crezut ca voi deveni fondatorul unei noi religii.” Ce-i drept, “religia” lui Weishaupt oferea urmasilor sai o rasplata pe care celelalte religii nu puteau sa o ofere: puterea mondiala! “Invataceii sunt convinsi ca Ordinul va stapani lumea, prin urmare fiecare membru se pregateste sa devina conducator.” Penetrarea puterii de stat – obiectivul principal al lui Weishaupt Una din zonele unde “iluminatii” se straduiau sa-si infiltreze membrii era interiorul puterii de stat. Weishaupt a scris: “Trebuie sa facem tot posibilul pentru a obtine avansarea Iluminatilor, in toate functiile guvernamentale importante”. In acest sens, Ordinul isi autoriza membrii sa se foloseasca de orice mijloc, fara scrupule, pentru a patrunde in administratia de stat. Scopul era clar: distrugerea crestinatatii. “Iata secretul nostru (…). In scopul de a distruge intreaga crestinatate, intreaga religie, am afirmat ca suntem singura adevarata religie; retineti si ca scopul scuza mijloacele, iar ca cei intelepti trebuie sa aplice – pentru a face bine – toate metodele pe care le folosesc cei nelegiuti, pentru a face rau.” Cand si-a structurat Ordinul, Weishaupt i-a avut ca model pe iezuiti, pe care de altfel ii cunostea foarte bine de la Universitatea din Ingolstadt, unde predase dreptul canonic. Diedre Manifold, in “Karl Marx, adevarat sau fals profet” (Galmay, Firinne Publ.,1985, p.77), noteaza o observatie a lui Weishaupt: “Tot ce au facut acesti oameni (iezuitii – n.n.) pentru religie si imperii, de ce nu as face si eu, impotriva religiei si a imperiilor? Prin atractia pe care o exercita misterele, a legendelor, a adeptilor, de ce nu as distruge pe intuneric ceea ce inalta ei la lumina zilei?” Cele de mai sus ne fac sa intelegem mai bine mediul in care s-a initiat Karl Marx, precum si originile “iluminate” ale “Manifestului Comunist”. Weishaupt era convins ca Ordinul sau va triumfa, in cele din urma, in marea batalie pe care incepea sa o poarte, de aceea preciza: “Prin acest plan, vom dirija intreaga omenire. In acest fel, si prin cele mai simple metode, vom pune totul in miscare si in flacari. Ocupatiile membrilor trebuie sa fie repartizate sau impuse astfel incat, in secret, sa putem influenta toate tranzactiile politice”. Daniel Pipes observa in “Conspiracy” ca “iluminatii” au propulsat un model de societate secreta condusa de lideri care isi ascundeau adevaratele teluri fata de membrii grupului. Cu alte cuvinte, “Ordinul Iluminatilor” a lansat “doctrina dubla”, care implica faptul ca membrii de rand erau pusi la curent cu obiectivele anodine, in timp ce “necunoscutii din varf” cunosteau adevaratele si cu totul diferitele scopuri secrete ale “Ordinului”. Ulterior, aceasta a condus catre “dubla gandire” si “dublul limbaj”, care au atins proportii paranoice mai tarziu in statele comuniste: numai membrii biroului politic comunist, un grup restrans de persoane, cunosteau adevaratele secrete si scopuri politice ale regimului; membrii obisnuiti ai Partidului (Ordinului) erau familiarizati cu scopuri si lozinci foarte diferite. In al doilea rand, Daniel Pipes remarca in “Conspiracy” si o alta contributie a Ordinului: “iluminatii” au creat prototipul primei societati secrete angrenate in lupta politica. Obiectiv trasat (cum am vazut mai sus) de Weishaupt. Ei au facut munca de pionierat in aceasta directie, folosind permanent infiltrarea si subterfugiul, pentru a-si atinge obiectivele: cucerirea puterii politice si o noua ordine mondiala.
“Iluminatii” se infiltreaza in masonerie In tot secolul al XIX-lea, “iluminatii” au infiltrat constant francmasoneria, cu deosebire societatile secrete de tip francmasonic: “Carbonarii” italieni, “Decembristii” rusi ori “French Philadelphes”. In 1777, Weishaupt insusi se infiltreaza in “Loja Eclectica masonica “Teodor al Bunului Consiliu”” din München, unde lanseaza ideea fuzionarii cu masonii. Catre mijlocul lui 1779, loja masonica din Munchen se afla deja sub influenta totala a “iluminatilor”. In primii patru ani, Ordinul” recrutase 60 de membri importanti, printr-un comitet numit “Insinuatorii”, iar aproape 1000 de alte persoane se gaseau “afiliate” Ordinului. Curand, alte trei mari loji “iluminate” au fost stabilite, pentru a cuprinde noi membri. Desi Ordinul Iluminatilor cuprindea 13 grade prin intermediul “Adeptilor”, iluminatii incepusera sa faca pe “sfetnicii” guvernelor mai importante ale Europei. Evident tainuindu-si apartenenta la Ordin, in spatele lojilor fracmasonice, in care se infiltrasera. Congresul de la Wilhelmsbaden Intre 16 iulie si 29 august 1782, la Wilhelmsbaden a avut loc al doilea Congres Masonic, sub presedintia baronului de Braunswick. Congresul de la Wilhelmsbaden a incercat sa faca o conciliere intre diverse secte francmasonice: rosicrucieni, necromanti, cabalisti si umanitaristi. La Congres a fost prezent si Adam Weishaupt, care a reusit sa fuzioneze Ordinul Iluminatilor cu masonii din lojile engleze si franceze. Congresul mai este important si pentru ca a coincis cu emanciparea evreilor din Imperiul Habsburgic. Totodata, a fost pus la punct in mare secret planul Revolutiei franceze care se va declansa sapte ani mai tarziu (1783). Contele de Virieu, un mason care a participat la congresul secret de la Wilhelmsbaden, i-a dezvaluit ulterior unui prieten: “Nu pot sa-ti spun ce s-a hotarat acolo. Pot doar sa-ti spun ca este mult mai grav decat iti inchipui tu. Conspiratia care s-a pus in miscare la Wilhelmsbaden este atat de perfect organizata, incat nu au scapare nici monarhia, nici biserica”. Sapte ani mai tarziu (1789), Revolutia franceza – primul “conflict social controlat” -, avea sa o demonstreze. Unii masoni prezenti la Congresul de la Wilhelmsbaden si-au dat seama de infiltrarea “iluminatilor” lui Weishaupt. Unul dintre acestia a fost George Washington, presedinte al SUA, care participa la Congres in calitatea sa de mason. Cativa ani mai tarziu, un pastor crestin, G. W. Snyder, i-a inmanat lui Washington un exemplar al cartii profesorului John Robinson, intitulata “Proof of Conspiracy against all religious and governments of Europe, carried on in the secret meetings of Freemasons, Illuminati and Reading Societies” (“Dovada cospiratiei contra tuturor religiilor si guvernelor Europei, de la reuniunile secrete ale francmasonilor, iluministilor si societatilor de lectura). John Robinson era un mason de grad inalt in Ritul Scotian, profesor de filosofie la Universitatea din Edinburg, istoric britanic si secretar general la “Royal Society” din Edinburg. In cursul unei calatorii in Germania primise planul conspiratiei iluministe chiar de la Weishaupt, pentru a-l studia la intoarcere. Totusi, Robinson nu a agreat principiile iluminatilor si – dupa ce i-a avertizat pe masonii americani in 1789 asupra conspiratiei care a condus la Revolutia franceza – a scris “Dovada unei conspiratii” in 1789. Cartea a starnit in epoca o mare controversa – si pastorul G.W. Snyder i-a dat-o lui Geroge Washington. Dupa ce a citit-o, Washington i-a scris pastorului: “Nu aveam intentia sa ma indoiesc ca doctrinele iluminatilor si principiile iacobinismului nu s-ar fi raspandit si in Statele Unite. Dimpotriva, nimeni nu este mai convins de acest fapt decat mine. Ideea pe care am dorit insa s-o exprim este ca eu nu cred ca Lojile Francmasonice au incercat, ca societati, sa propage preceptele diabolice ale iluminatilor.” In acelasi an (1789), abatele Augustin Barruel (iezuit si grad 3 masonic) a publicat “Memoires pour servir a l’histoire du jacobinisme” (“Memorii pentru a servi la istoria iacobinismului”), o opera impresionanta, in patru volume, care incerca sa averizeze America asupra conspiratiei “iluminatilor”, ca si profesorul John Robinson. Fara succes insa. Mentionez ca pe bancnota de un dolar american se gaseste piramida iluminatilor si la baza ei este trecut -cu cifre romane- anul infintarii Ordinului Iluminatilor-1776, deci totul e in văzul nostru, analizati față verso un dolar american si o sa vedeti…parca ascunde ceva misterios…si mai scrie pe verso NOVUS ORDO SECLORUM…espresia spune totul despre planurile lor legate de lume, așa că nu mai necesită explicații…și toată treaba asta cu Iluminatti nu e o simplă dumă sau pură ficțiune,ci e o realitate ascunsă, de aceea Iluminatti se străduiesc să facă lumea să creadă că ei defapt nu există și că totul e pură ficțiune …pentru lămuriri recomand ZEITGEIST(final edition)

Istoria șahului


Originile şahului se pierd undeva, departe, în negura vremurilor, de acolo ajungînd în zilele noastre doar legendele. Invenţie orientală, avînd ca patrie prezumtivă India, şahul a cucerit cu repeziciune toate lumile: antică, medievală, modernă… Prima legendă, cea mai cunoscută, scrisă în limba persană, datează din perioada Sasanizilor şi ne povesteste despre un înţelept indian care hotarîse să dea o lecţie prinţului său, prea orgolios. A folosit pentru aceasta un joc nou, încă necunoscut, care prefigura personaje si moravuri ale curţii regale. Piesa cea mai neajutorată, regele, era înconjurat în permanenţă de slujitorii săi modeşti, fără de care nu s-ar fi putut descurca. Cînd tînărul şi orgoliosul prinţ, entuziasmat de frumuseţea jocului învăţat, l-a întrebat pe înţelept în ce chip doreşte să fie recompensat, acesta i-a intins cu modestie o nouă şi subtilă cursă: “Mă mulţumesc cu grîul care s-ar putea obţine punînd un bob pe primul pătrat al tablei de şah, două pe al doilea, patru pe al treilea, opt pe al patrulea şi asa mai departe, dublînd necontenit numărul boabelor din pătrat în pătrat, pînă la ultimul pătrat…”

Cînd rezervele de grîu ale Indiei s-au terminat, nu se acoperise nici jumătate din suprafaţa tablei de şah, numărul boabelor care trebuiau să fie puse pe ultimul pătrat fiind nici mai mult nici mai putin de 2^64. Înţeleptul indian ceruse o cantitate de grîu imensă, pentru strîngerea căreia ar fi fost necesare cîteva recolte ale întregului glob.

Legenda sahului o găsim însa într-o formă sau alta în romanul persan “Karmanak”, apărut în jurul anului 600 e.n., în poemul indian al lui Bana (600-650), care ne povesteşte că în regatul Kanaui, în timpul domniei rajahului Harsa (606-648), “n-a avut loc vreo altă luptă decît între albinele strîngătoare de miere, nu s-au tăiat alte picioare decît cele ale versurilor şi n-au fost întreţinute alte armate decît cele de pe tabla cu 64 de pătrăţele”.

Referiri la legenda şahului găsim şi la istoricii arabi Masudi (sec. X), Biruni (970-1038), Ibn Khallikan (1211-1282), în “Cartea regilor”, a marelui poet persan Firdusi (sec. X), sau la Dante în “Paradis” XXVIII, 91-93.

Şi oricare foc un roi făcea-şi cărarea
Şi-atîte-au fost ca roiurile-n zbor
Întrec la şah de mii de ori dublarea!

(După traducerea lui George Coşbuc)
Vasile Pop


Convertirea

Parerile istoricilor asupra lui Constantin cel Mare (306-337) sunt contradictorii. Biserica Ortodoxa il cinsteste ca Sfant, iar cea Romano-Catolica recunoaste ca e „Mare”. In schimb, protestantii si unii cercetatori profani vad in el doar un insemnat om politic, condus de interese personale si de stat, care a servit Biserica pentru a si-o aservi. Insa majoritatea istoricilor, dintre cei mai obiectivi, apreciaza favorabil pe Constantin cel Mare ca om de convingere religioasa. Convertirea lui la crestinism, nu poate fi totala dintru inceput, iar politica lui religioasa nu trebuie judecata numai dupa unele acte. Cat priveste realitatea si sinceritaea convertirii lui la crestinism, ea este evidenta, fiind marturisita de el insusi si de contemporanii lui.

Inainte de toamna anului 312,  religia lui era pagana : cultul sincretist al soarelui – Sol invictus, introdus de imparatul Aurelian, cu unele influente neoplatonice. Schimbarea suprinzatoare a lui Constantin s-a produs in ajunul luptei cu Maxentiu si este interesant ca el atribuie victoria obtinuta ajutorului lui Dumnezeu. Dupa istoricii crestini, Eusebiu de Cezareea si Lactantiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o Cruce luminoasa, deasupra soarelui cu inscriptia: in hoc signo vinces. Noaptea, i s-a aratat, in timpul somnului, Iisus Hristos, cu semnul crucii, pe care-l vazuse ziua pe cer, cerindu-i sa-l puna pe steagurile soldatilor ca sa le serveasca drept semn protector in lupte. La ziua, confectiona un steag, dupa modelul aratat in vis, cu monograma crestina, steag numit labarum. Victoria a fost castigata, spune Lactantiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece Constantin, ajungand in apropierea Romei, nu avea decat 20.000 de soldati, iar Maxentiu 150.000 de soldati. Constantin a povestit mai tarziu lui Eusebiu, cu juramant, ca semnele care i s-au aratat l-au incredintat de puterea lui Hristos si l-au facut sa treaca de partea crestinilor.Dupa acest eveniment, Constantin s-a apropiat tot mai mult de crestinism,  convins fiind de valoarea religioasa si morala a acestuia, l-a aparat si sustinut continuu, declarandu-l religio licita in Imperiul roman, recomandandu-l imbratisarii tuturor.

Politica  religioasa

Este caracterizata mai ales de cateva fapte de importanta majora :a) Edictul de la Milan (313) – Prin acest edict asigura libertatea si victoria crestinismului in Imperiu. Din tolerant fata de toate religiile, Constantin devine protector al crestinismului. Imparatul acorda crestinismului o serie de masuri favorabile: scuteste pe clericii crestini de obligatia grea si costisitoare a functiunilor municipale,  acorda subventii importante pentru intretinerea clerului, inlatura din legile penale dispozitii si pedepse contrare spiritului crestinismului: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu). Constantin cel Mare a generalizat, ca zi de repaus in Imperiu, in 321, Duminica, sarbatoarea saptamanala a crestinilor.

b) Infrangerea lui Liciniu – Dupa victoria finala asupra lui Liciniu in 323, emblemele pagane incep sa disparasi se inmultesc masurile favorabile crestinismului. Constantin tolereaza cultul pagan , restrangandu-l insa treptat prin anumite masuri. Cultul imparatului a pierdut sensul lui religios, pastrand mai mult semnificatia lui politica: cinstirea autoritatii imparatului ca exponent al puterii Imperiului roman. Imparatul si mama sa Elena, dadeau episcopilor indemnuri si mijloace materiale ca sa repare bisericile sau sa ridice altele mai mari. Cultul crestin a luat o mare dezvoltare, pelerinajul la Locurile Sfinte a luat un mare avant.  In unele locuri, unde crestinii erau in majoritate, ei au luat templele pagane, le-au transformat in biserici, le-au inchis sau chiar le-au daramat.

c)Alegerea unei noi capitale – Roma nu mai era capitala unica a Imperiului roman, de la Diocletian, care o mutase la Nicomidia. Constantin s-a hotarat sa paraseasca definitiv (Roma pagana si sa ridice un alt oras de resedinta. Acesta a fost Bizantul, pe Bosfor, care a primit numele de Constantinopol – orasul lui Constantin, inaugurat la  11 mai 330. Constantin face din Bizant o capitala de Imperiu crestin, care trebuia sa arate aceasta, prin bisericile, monumentele, atmosfera sa.

d)Convocarea Sinodului I ecumenic de la Niceea din 325 – Reprezinta o masura importanta pentru linistea Bisericii. Aceasta pe langa alte masuri de interes bisericesc, dovedeste dorinta lui Constantin cel Mare de a ridica si de a ajuta Biserica, de a asigura unitatea crestinismului si a face din aceasta unitate elementul de viata si de rezistenta al Imperiului.

Acordand libertate, ajutor si privilegii crestinismului, el a facut din minoritatea urgisita, dispretuita, persecutata, institutia cea mai insemnata. Cu ajutorul imparatului, Biserica crestina a intrat intr-un „secol de aur”.

Constantin a  primit botezul  de la episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia , cu cateva zile inainte de Rusalii, in luna mai 337. El a murit curand dupa aceea, la 22 mai, acelasi an, in Duminica Rusaliilor si a fost ingropat in Biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa, cu mare fast. Pentru menitele sale si mai ales pentru marile servicii aduse crestinismului, Biserica l-a cinstit in chip deosebit, trecandu-l in randul Sfintilor si numindu-l „Cel intocmai cu Apostolii„.

%d blogeri au apreciat asta: