Category: Tâlcuiri



Enuntarea mai explicita a tuturor scopurilor casatoriei crestine, inaltata prin har, se face in insasi randuiala Tainei prin care harul dumnezeiesc se impartaseste celor ce se casatoresc, in vederea realizarii lor.

Savarsitorul Tainei este in Biserica ortodoxa preotul, pentru ca prin el vine in fata celor ce se casatoresc si in mijlocul lor in mod invizibil insusi Hristos, Care pecetluieste legatura naturala pe care ei o realizeaza prin consimtirea intre ei si care ii mentine pe acestia uniti in El; si pentru ca prin preot casatoria celor doi se insereaza ca celula vie a Bisericii, umpluta de harul lui Hristos din ea. A considera casatoria incheiata numai prin consimtirea sotilor, ca in catolicism, unde preotul e numai martor, inseamna a o vedea numai la nivelul ei de legatura naturala. Inca Sfantul Ignatie Teoforul, in Epistola catre Policarp (inceputul sec. 11), a spus: „Cei ce se casatoresc sa nu efectueze legatura lor decat cu aprobarea episcopului”. Binecuvantarea casatoriei prin preot e atestata de canonul 7 de la Neocezareea.

Primitorii sunt doi credinciosi ai Bisericii, de sex diferit, necasatoriti, din care nici unul nu a fost casatorit bisericeste mai mult de trei ori si care nu au intre ei o rudenie mai apropiata de gradul cinci. Casatoriile mixte intre ortodocsi si eterodocsi sunt permise cu conditia ca pruncii sa fie crescuti in credinta ortodoxa, iar Taina sa se savarseasca ortodox. Casatoria nu e admisa dupa hirotonie diaconilor si preotilor, iar la treapta arhieriei nu e admis cel ce a fost casatorit vreodata, afara de cazul cand sotia a murit, sau s-a retras in monahism.

In ce priveste randuiala savarsirii Tainei, ea are o introducere in logodna, adica in fagaduinta ce si-o dau viitorii soti de a se uni in casatorie, fagaduinta binecuvantata si ea de preot. Ea se producea si se mai produce si azi uneori cu oarecare timp inainte de cununie, ca cei doi tineri sa se pregateasca pentru ea, dar si pentru a se angaja reciproc inainte de a fi gata pentru cununie. Dar intrucat Biserica considera pe cei logoditi ca fiind obligati unul fata de altul ca si prin casatorie, astazi de cele mai multe ori logodna se savarseste imediat inainte de cununie.

Logodna se savarseste prin schimbarea inelelor intre viitorii soti, dupa ce preotul i-a insemnat cu ele in semnul crucii, spunand la barbat cuvintele: „Logodeste-se robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”. Acelasi lucru il face si la femeie, indicand-o si pe ea pe nume, ca sa se arate egalitatea personala a lor si libertatea fiecaruia in savarsirea acestui act. Dar la fiecare se aminteste si numele celuilalt si cu fiecare inel e insemnat la frunte fiecare din ei, ca sa se arate ca prin inele ei sunt legati unul de altul pe toata viata in numele Sfintei Treimi, tinandu-se seama si de semnificatia puterii spirituale a crucii pentru intarirea unitatii lor.
Inca de la inceputul randuielii logodnei, barbatul si femeia, sau nunii in numele lor, tin cate o lumanare aprinsa, aratand ca vor umbla in lumina lui Hristos si a voii Lui, facand prin aceasta din casatoria lor o casatorie plina de un sens superior.
Daca logodna a inceput-o preotul cu „Binecuvantat este Dumnezeul nostru..”, ca pe o ierurgie, cununia o incepe cu „Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh”, ca la orice Taina, prin care se da harul, caci de abia acum incep obligatiile convietuirii, care au nevoie de ajutorul harului. Si de abia acum cei doi se incadreaza ca o unitate a iubirii si roditoare de prunci in Imparatia lui Dumnezeu, sau in Biserica, menita sa creasca. In prima rugaciune preotul cere lui Hristos ca El insusi sa vie de fata ca la nunta de la Cana si sa dea celor ce se cununa „viata pasnica, lungime de zile, minte intreaga, dragostea unuia fata de altul, sa-i mentina in lungime de zile, dar de prunci, cununa cea nevestejita a slavei…, sa pazeasca patul lor neispitit”, belsug din roadele pamantului, „ca sa dea si celor lipsiti”. Deci toate lucrurile pozitive de care are nevoie iubirea celor doi, dar mai presus de toate dragostea intre ei si ferirea de ispita infidelitatii, al carui gand se poate furisa in unul sau altul. Dar nu se uita nici de obligatia darniciei fata de cei lipsiti. Casatoria nu e o monada preocupata cu zgarcenie numai de ea insasi.
In a doua rugaciune, dupa ce se aminteste ca Dumnezeu a creat pe om ca „imparat al zidirii” si, socotind ca nu este bine sa fie singur, i-a dat femeia ca sa fie un trup nedespartit cu ea, preotul cere lui Dumnezeu mai mult pazirea de tot felul de primejdii a celor ce se cununa. In legatura cu aceasta, cere lui Dumnezeu sa le dea bucuria pe care a avut-o Imparateasa Elena cand a aflat crucea si sa-si aduca aminte de cei doi, precum si-a adus aminte de cei 40 de mucenici, trirnitandu-le cununi din cer. Se face deci aluzie la greutatile care pot surveni in familie si la crucea pe care ele o reprezinta si pe care ei trebuie sa o poarte cu rabdare, ca sa ia cununa din cer. Se arata prin aceasta si acest inteles al cununilor cu care vor fi incununati cei doi, care reprezinta si necesitatea unui efort plin de fermitate in viata de familie. Si iarasi preotul cere de la Dumnezeu pentru ei „prunci buni”, „o intocmire de gand a sufletelor si a trupurilor”, sporire spre tot lucrul bun. Casatoria fericita implica armonia sufletelor si a trupurilor, care amandoua depind de „unitatea de gand” a celor doi. In rugaciunea a treia, preotul cere: „Si acum, Insuti Stapane, trimite mana Ta din sfantul Tau locas si uneste pe robul Tau (N), si pe roaba Ta (N), pentru ca de la Tine se uneste barbatul cu femeia. Uneste-i pe dansii intru unirea gandului (omonoia), incununeazai intr-un trup, daruieste-le lor roada pantecelui, castigare de prunci buni”. Unirea lor trupeasca izvoraste dintr-o unitate de gand, dintr-un acord al inimilor, care concura spre aceasta unire. Ea e „simfonia” de care vorbea mai inainte P. Florensky. Fiecare din cei doi se pastreaza ca persoana, caci fiecare gandeste si voieste si simte, dar gandeste, voieste si simte in acord cu celalalt, pentru acela, in convergenta cu acela. Nici un gand contrar celuilalt nu-si face loc in legatura lor. Prin aceasta, unirea lor e ca o cununa de marire si de cinste. Dar numai pentru ca accepta eventualitatea zamislirii pruncilor, spiritualizandu-se si prin aceasta asumare de responsabilitate comuna.
In felul acesta unirea trupeasca dintre barbat si femeie devine, dintr-un act de concupiscenta pacatoasa, cum e in afara de casatorie, un act voit de Dumnezeu si binecuvantat de El.
Dupa a treia rugaciune, preotul asaza cununa pe capul barbatului, dupa ce a atins cu ea fruntea fiecaruia si a facut semnul crucii pe fata barbatului, rostind cuvintele: „Cununa-se robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin”. Apoi asaza in acelasi fel cununa pe capul miresei. Acesta e actul central al Tainei, act prin care ea se realizeaza de fapt.
Atingand cu fiecare cununa fruntea fiecaruia din cei doi si amintind pe amandoi la asezarea cununii fiecaruia, arata ca cununa fiecaruia este intr-un fel si a celuilalt; fiecare isi poarta cununa sa intrucat e unit cu celalalt, intrucat ea e unita cu a celuilalt. In iubirea intre ei sta cununa si marirea fiecaruia.
Cununa e semnul maririi si al cinstei, o spune preotul indata dupa incununare. „Doamne, Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii”. Marirea e legata de cinste si invers. Marirea si cinstea lor e vazuta de Dumnezeu si de oameni. Ea consta in fidelitatea si in iubirea dintre cei doi, in jertfelnicia unuia pentru altul, in exercitiul raspunderii unuia fata de altul, in asumarea straduintelor necesare vietii de familie. In implinirea tuturor acestora consta realizarea unei perechi fericite, atata cat e cu putinta pe pamant. Creatia intreaga castiga de la armonia acestei perechi pe drumul ei spre armonizarea voita de Dumnezeu.
Cununa este in acelasi timp o coroana, semn al cinstei si al demnitatii. Coroana o poarta imparatul; imparat este si Hristos si arhiereul. Ea e semnul unei seriozitati, al unei maturitati si al unei raspunderi ce se incredinteaza cuiva pentru apararea, ocrotirea si calauzirea celorlalti. Prin incoronare se arata ca cei doi au iesit de sub grija parintilor, au primit raspunderea pentru propria lor viata, raspunderea unuia pentru altul, raspunderea comuna pentru familia lor si pentru copiii lor viitori, ca cetate a lor. Omul nu e intreg pana ce nu a ajuns apt sa primeasca aceasta raspundere pentru sine si pentru altii. Daca omul a fost adus la existenta de Dumnezeu ca „Imparat al creatiei”, el isi realizeaza aceasta demnitate, care-i o demnitate de raspundere, in mod special si concret prin asumarea responsabilitatilor legate de viata de familie, in care sunt implicate si responsabilitati pentru viata sociala si pentru viata lumii in general.

„Sfantul Ioan Gura de Aur vede in cununa simbolul ascezei conjugale, pentru a atinge castitatea, integritatea finite”. Cununile se dau de fapt mucenicilor pentru rabdarea lor in credinta. Sotii au de rabdat si ei asaltul multor ispite in viata conjugala; trebuie sa rabde multe greutati, ca sa ia cununa iubirii depline. Marirea ce o da cununa este impreunata si cu suportarea unei asceze, a unei infranari si rabdari si cu implinirea plina de eforturi a unor responsabilitati. De aceea se face cu cununa semnul crucii pe fata celor pe al caror cap e asezata.

Dupa citirea Apostolului si a Evangheliei, preotul cere intr-o rugaciune iarasi „pazirea cinstita a nuntii lor” si „pazirea nespurcata a patului”, desigur de o libidinozitate oarba si iresponsabila si de un gand de infidelitate, care amandoua ii coboara pe amandoi de la respectul reciproc ca persoane si de la comuniunea ca persoane. Cu cat e dragostea mai deplina, mai adanca, cu atat e mai casta. De aceea preotul cere in continuare lui Dumnezeu ajutor ca „sa fie legatura lor fara de pacat”. Numai asa iubirea lor este deplina. Patul nespurcat, ca legatura neprihanita sau casta, consta in spiritualizarea celor casatoriti, in spiritualizarea legaturii lor trupesti prin toata iubirea, respectul si raspunderea de a se rabda si ajuta reciproc si de a progresa in ele, castigand prin aceasta si respectul celorlalti oameni si al maririi de la Dumnezeu.
Li se da. apoi sa bea dintr-un pahar comun, aratandu-se ca se vor indulci din dulceata comuna a dragostei si a bucuriei.

Preotul ii conduce apoi legati de mana in jurul tetrapodului de trei ori, ceea ce inseamna neintreruperea legaturii si iubirii lor. „Drumul vietii conjugale nu mai e un simplu itinerariu; el este plasat pe axa etemitatii; de acum mersul lor comun este asemenea axei nemiscate a unei roti care se invarteste”, a miscarii stabile a sufletelor in Dumnezeu. Nimic nu va intrerupe iubirea si fidelitatea lor, nimic nu se va intercala in ea, nimic nu o va scoate din statornicia ei. In timpul acestui drum, se canta imnul de bucurie al lui Isaia pentru zamislirea Fiului lui Dumnezeu in pantecele Fecioarei. Acum s-a pus temeiul unor noi oameni, chipuri ale lui Hristos cel intrupat. Cei ce se vor naste din aceasta casatorie vor fi si ei membri ai Imparatiei eterne a lui Dumnezeu. Cerul insusi se bucura pentru aceasta sporire a Imparatiei lui Dumnezeu. In timpul inconjurarii se mai cere sfintilor mucenici ca prin rugaciunile lor sa se mantuiasca sufletele celor ce se cununa, printr-o rabdare care imita rabdarea lor. Bucuria nasterii de prunci, bucuria iubirii intre soti nu e lipsita de infranari, de suportari de dureri si de stradanii. Sunt aceleasi imne care se canta si la Botez si la Hirotonie pentru aceleasi motive: pentru nasterea de noi membri ai Imparatiei lui Dumnezeu, pentru cresterea lor viitoare, care nu e lipsita de eforturile infranarii, ale rabdarii si ale stradaniilor.
Luand cununile de pe capul celor incununati, preotul vorbeste iarasi de marirea lor, caci ei vor purta in chip nevazut toata viata cununile lor de vor trai in iubire adevarata, in curatia fidelitatii si in raspundere si respect reciproc. Cu aceste cununi ei vor merge chiar in Imparatia cerurilor: „Dumnezeule… primeste cununile lor in Imparatia Ta, pazindu-i nespurcati si fara prihana si neispititi”.

In otpustul randuielii Nuntii sunt pomeniti imparatii Constantin si Elena si mucenicul Procopie. Cei cununati sunt ridicati la o cinste imparateasca si la conlucrare pentru credinta, asemenea imparatilor Constantin si Elena, si la rabdarea greutatilor asemenea mucenicilor. Bucuria de cele bune, inaltarea la dragostea curata si desavarsita e impreunata cu lupta pentru cele bune, cu greutatile infranarii si ale rabdarii. Greutatile se amesteca cu dulceata unirii trupesti si sufletesti, avand un rol in spiritualizarea ei.

Crestinismul este realist. Nu se avanta in promisiuni de fericire neumbrita de greutati, caci viata e imbinata din amandoua laturile. Dar fericirea are totusi castigul final. Cine asteapta numai fericire de la casatorie, numai placeri, nu o va putea suporta lung timp.

Rezumand, se poate spune ca harul dumnezeiesc e cerut pentru cei ce se casatoresc ca sa poata frana tendinta spre satisfacerea exclusiva a poftei trupesti, care coboara pe fiecare din cei doi la starea de obiect al egoismului patimas al celuilalt, ca sa poata frana orice altfel de egoism si infidetitate a unui sot in raporturile cu celalalt; e cerut pentru intarirea rabdarii fiecaruia fata de insuficientele celuilalt si a vointei de ajutorare a lui, ca sa faca adanca iubirea lor in Hristos, care nu e posibila fara infranarea egoismului fiecaruia; in sfarsit e cerut pentru nasterea de prunci, care echivaleaza si ea cu infranarea egoismului de toate felurile si cu inaintarea spre comuniunea deplina. Toate acestea dau o castitate legaturii casatoriei, o cinste si o noblete fiecaruia din soti, o deschidere reala a unuia spre altul, spre Dumnezeu, spre semeni; prin toate acestea ei isi castiga mantuirea. Toate acestea si le promit si ei unul altuia si pentru toate se roaga si ei si rudeniile lor impreuna cu preotul, in timpul slujbei. Sau intr-o alta formulare si mai rezumativa: harul acestei Taine se da pentru dragostea totala si deci neprihanita intre cei ce se casatoresc, pentru ajutorul si rabdarea reciproca, pentru suportarea si biruirea cu rabdare a tuturor greutatilor. Viata in doi e complexa, avand parte si de bucurii procurate de dragostea si de daruirea reciproca, care are in ea o anumita infinitate, dar si de greutati si de neputinte legate paradoxal cu indefinitul tainic al persoanelor umane.

(Din Dogmatica – vol III Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae )

Anunțuri

“Deci asa va rugati:
“Tatal nostru, Care esti în ceruri…””(Matei 6, 9) .

Cel care numeste Tata pe Dumnezeu, prin aceasta singura numire, a marturisit: iertarea pacatelor, ridicarea pedepsei, dreptatea, sfintenia, rascumpararea, înfierea, mostenirea, însusirea de frate cu Unul-Nascut, daruirea Duhului. Ca nu-i cu putinta sa numesti Tata pe Dumnezeu, daca n-ai dobândit toate aceste bunatati.
Hristos, deci, desteapta luarea aminte a ascultatorilor Lui prin doua lucruri: si prin vrednicia Celui pe Care Il numesc Tata, si prin maretia bunatatilor de care se bucura. Când spune: “Care esti în ceruri”, nu o spune ca sa închida pe Dumnezeu în cer, ci ca sa îndeparteze de pamânt pe cel ce roaga si sa-l ridice la locurile cele înalte si la locasurile cele de sus. Tot prin aceste cuvinte, ne mai învata sa facem rugaciune de obste pentru toti fratii.
Ca n-a spus: “Tatal meu care esti în ceruri”, ci: “Tatal nostru”, poruncindu-ne sa înaltam rugaciuni pentru toti oamenii si sa nu urmarim niciodata folosul nostru, ci totdeauna folosul aproapelui. Prin asta stârpeste dusmania, doboara mândria, alunga invidia, aduce dragostea, mama tuturor bunatatilor, izgoneste inegalitatea dintre oameni, arata ca este de aceeasi cinste si împaratul si saracul, pentru ca participam cu totii, în comun, la cele mai mari si la cele mai necesare bunuri. Ce paguba avem de pe urma obârsiei noastre de jos, când, de pe urma obârsiei noastre de sus, toti suntem la fel, nimeni nu are ceva mai mult decât altul, nici bogatul mai mult decât saracul, nici stapânul mai mult decât sluga, nici domnul mai mult decât supusul, nici împaratul mai mult decât ostasul, nici filozoful mai mult decât barbarul, nici înteleptul mai mult decât prostul?
Tuturor ni s-a daruit aceeasi noblete, învrednicindu-ne pe toti la fel sa-I zicem lui Dumnezeu: “Tata”.
Deci dupa ce ne-a amintit de aceasta noblete, de darul cel de sus, de egalitatea de cinste dintre toti oamenii, de dragoste, dupa ce ne-a departat de la pamânt si ne-a urcat în ceruri, sa vedem acum ce ne porunceste sa cerem.

De altfel este îndestulator numai cuvântul “Tata”, ca sa ne învete toata virtutea. Ca acela care-L numeste pe Dumnezeu “Tala”, si “Tata obstesc”, trebuie sa duca o astfel de viata încât sa nu se arate nevrednic de aceasta noblete si sa se straduiasca sa fie egal cu darul primit.

Dar Domnul nu Se multumeste cu atâta, ci adauga si o alta cerere, spunând asa:
“Sfinteasca-se numele Tau”
Rugaciunea, vrednica de cel ce-L numeste pe Dumnezeu Tata, este a nu cere nimic înainte de a slavi pe Tatal, ci de a socoti pe toate în urma laudei aduse Tatalui.
“Sfinteasca-se” înseamna: “Slaveasca-se”.Dumnezeu are deplina slava Sa si este totdeauna aceeasi; totusi Hristos porunceste ca acela ce se roaga sa-L slaveasca pe Tatal, ca Tatal sa fie slavit si prin viata noastra. Acelasi lucru îl spunea Domnul si mai înainte: ,,Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, ca sa vada faptele voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru cel din ceruri”( Matei 5, 16); ca si serafimii, când slavesc pe Dumnezeu, spun la fel: “Sfânt, Sfânt, Sfânt”(Isaia 6, 3).
Prin urmare, “Sfinteasca-se” înseamna: “Slaveasca-se”. Cu alte cuvinte, Hristos spune asa: “învredniceste-ne sa ducem o viata asa de curata, încât prin noi sa Te slaveasca toti oamenii”. Si iarasi, înseamna sa ai o filozofie desavârsita când oferi tuturor o viata atât de curata, încât fiecare din cei ce o vad sa înalte pentru aceasta lauda lui Dumnezeu.
” Vie împaratia Ta” (Matei 6, 10)

Si aceste cuvinte sunt iarasi cuvintele unui copil recunoscator, care nu-si lipeste sufletul de cele ce se vad, nici nu socoteste mare lucru pe cele din lumea aceasta, ci se grabeste câtre Tatal si doreste cu înfocare pe cele viitoare. Toate acestea se nasc dintr-o constiinta curata si dintr-un suflet desprins de lucrurile de pe pamânt.
Dorinta aceasta o avea si Pavel în fiecare zi; de aceea si spunea: “Si noi, care avem pârga duhului, suspinam, asteptând înfierea, izbavirea trupului nostru” (Rom. 8, 23). Cel ce are aceasta dragoste nu poate sa se îngâmfe nici cu fericirea vietii sale, dar nici nu poate sa fie doborât de necazuri si suparari, ci, ca si cum ar trai chiar în cer, este slobod si de una si de alta din aceste anomalii.
“Faca-se voia Ta, precum în cer si pe pamânt”(Matei 6, 10) .Ai vazut ce urmare minunata! Ne poruncise sa dorim bunatatile viitoare si sa ne grabim pentru plecarea noastra dincolo; dar atâta vreme cât nu se întâmpla asta si locuim aici, ne porunceste sa ne dam toata silinta ca sa vietuim ca îngerii din cer. Hristos ne-a spus: “Trebuie sa doriti cerurile si cele din ceruri!”; dar a poruncit ca, înainte de a ajunge în cer, sa prefacem pamântul în cer; sa traim pe pamânt, ca si cum am trai în cer; sa ne grabim sa facem asa totul. Si pentru acestea sa-L rugam pe Stapânul nostru.
Nimic nu ne împiedica sa ajungem la viata desavârsita a puterilor celor de sus, chiar daca locuim pe pamânt; ca e cu putinta ca acela care traieste aici sa faca totul ca si cum ar si fi acolo.
Cererea aceasta vrea sa spuna: “Dupa cum acolo sus în cer toate se petrec fara de nici o piedica, iar îngerii nu împlinesc numai unele porunci, iar pe altele le calca, ci pe toate le fac si cu totii se supun – ca “sunt puternici în virtute – spune psalmistul – facând cuvântul Lui” (Ps. 102, 21) -, tot asa învredniceste-ne si pe noi oamenii sa nu facem pe jumatate vointa Ta, ci sa o împlinim în întregime, asa cum Tu voiesti!”.
Ai vazut ca ne-a învatat sa fim modesti, aratându-ne ca virtutea nu se datoreaza numai râvnei noastre, ci si harului de sus? Si iarasi, ne-a poruncit ca fiecare din noi, când ne rugam, sa ne rugam si pentru binele întregii lumi. Ca Domnul n-a spus: “Faca-se voia Ta în mine sau în noi”, ci: “Faca-se voia Ta pretutindeni pe pamânt”, ca sa dispara înselaciunea, sa se sadeasca adevarul, sa se stârpeasca orice pacat, sa se întoarca din nou virtutea, sa nu mai fie nici o deosebire între pamânt si cer. “Daca s-ar face asta, spune Domnul, nu s-ar mai deosebi cele de jos de cele de sus – desi prin firea lor sunt deosebite unele de altele -, pentru ca pamântul ne-ar arata alti îngeri”.
“Pâinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi”(Matei 6, 11)

Ce înseamna cuvintele: “Pâinea noastra cea de tocite zilele”? Inseamna: pâinea noastra cea din fiecare zi.

Pentru ca Domnul spusese sa ne rugam: ,,Faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt”, poruncind sa împlinim si noi poruncile pe care le împlinesc îngerii, de aceea, prin cererea aceasta, face pogoramânt slabiciunii firii omenesti, pentru ca graieste oamenilor îmbracati cu trup, supusi nevoilor firii omenesti, care nu pot avea aceeasi nepatimire ca îngerii.

“Va cer si voua, oamenilor, spune Domnul, sa-Mi îndepliniti poruncile Mele în chip desavârsit ca si îngerii, dar nu va cer nepatimirea îngerilor, pentru ca nu va îngaduie tirania firii omenesti, pentru ca aveti nevoie de hrana cea de toate zilele!”.

Uita-mi-te câta duhovnicie este si în cele trupesti! Nu ne-a poruncit sa ne rugam nici pentru averi, nici pentru desfatari, nici pentru haine luxoase, pentru nimic din unele ca acestea, ci numai pentru pâine, anume pentru pâinea cea de astazi, ca sa nu ne îngrijim de ziua cea de mâine! De aceea a si adaugat: “Pâinea cea de toate zilele”, adica pâinea care ne trebuie astazi pentru hrana noastra.
Si nu S-a multumit numai cu acest cuvânt, ci a adaugat si un altul dupa acesta, spunând: “Da-ne-o noua astazi”, pentru ca sa nu ne mai zdrobim capul mai dinainte cu grija zilei de mâine. Pentru ce sa te îngrijesti de ea, odata ce nu stii de vei vedea ziua de mâine? Porunca aceasta a dat-o si mai târziu, spunând: “Nu va îngrijiti de ziua de mâine” (Matei 6, 34).
Hristos vrea ca noi sa fim sprinteni si întraripati si sa-i dam atâta firii cât nevoia firii o cere de la noi.
Apoi, pentru ca se întâmpla sa pacatuim si dupa baia celei de a doua nasteri, Domnul Isi arata si aici multa Sa iubire de oameni si ne porunceste ca, pentru iertarea pacatelor, sa ne apropiem de iubitorul de oameni Dumnezeu si sa spunem asa:

“Si ne iarta noua greselile noastre,
precum si noi iertam gresitilor
nostri” (Matei 6, 12).
Ai vazut ce covârsitoare iubire de oameni? Dupa ce prin botez ne-a sters atât de multe pacate si ne-a dat nespusa maretie a darului Sau, ne învredniceste iarasi de iertare dupa ce pacatuim! Ca rugaciunea aceasta se cuvine sa o spuna numai cei botezati, o arata si legile Bisericii, dar si cuvintele de la începutul rugaciunii – ca cel nebotezat nu poate sa numeasca pe Dumnezeu Tata!
Asadar, daca rugaciunea aceasta se cuvine sa fie rostita numai de cei botezati, iar ei se roaga pentru ca au nevoie sa li se ierte pacatele, urmeaza ca nici dupa botez n-a pierit câstigul pocaintei.
Daca Domnul n-ar fi vrut sa arate asta, nu ne-ar fi poruncit sa ne rugam asa. Pentru ca Domnul în aceasta rugaciune aminteste de pacate, pentru ca ne porunceste sa ne cerem iertare, pentru ca ne învata ca putem sa dobândim iertare si pentru ca prin aceasta ne-a facut lesnicioasa cale, este lamurit ca stie si ca ne arata ca putem, si dupa botez, sa ne curatim pacatele; si tocmai de aceea a pus în rugaciunea aceasta si cererea pentru iertarea pacatelor. Astfel, pentru ca ne pomeneste de pacate, ne învata sa fim smeriti; pentru ca ne porunceste sa iertam altora greselile, îndeparteaza din sufletul nostru dusmania; pentru ca ne tagaduieste si noua iertarea greselilor daca iertam pe cei ce ne gresesc, ne da bune nadejdi si ne învata sa filozofam despre nespusa iubire de oameni a lui Dumnezeu.
Dar ceea ce trebuie mai cu seama observat este ca, în fiecare din cererile de pâna acum, Domnul a amintit întreaga virtute, cuprinzând în ea si porunca de a nu purta dusmanie – ca a sfinti numele lui Dumnezeu înseamna a duce o viata desavârsita în toate privintele; a se face voia Lui arata iarasi acelasi lucru; a putea sa-I spui lui Dumnezeu: Tata înseamna a arata o vietuire fara pata; în toate acestea este cuprinsa negresit si îndatorirea de a îndeparta din sufletul nostru orice ura fata de cei ce ne-au gresit -, totusi Hristos nu S-a multumit cu atâta, ci, vrând sa arate cât de mult tine la iertarea dusmanilor, o aminteste în chip special;
iar dupa ce termina rugaciunea, nu mai revine asupra nici unei alte porunci decât asupra acesteia, spunând asa: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, va va ierta si voua Tatal vostru cel ceresc” (Matei 6, 14).
Prin urmare, noi facem începutul iertarii noastre, noi suntem stapânii judecarii noastre. Si pentru ca nici unul din cei nesocotiti, când este judecat, sa nu-I poata aduce lui Dumnezeu nici o învinuire, mare sau mica, Dumnezeu te face pe tine stapân, raspunzator al sentintei si-ti spune: “Dupa cum ai judecat, asa te judec si Eu! Daca ierti pe aproapele tau, te voi ierta si Eu!”
Cu toate ca nu se potriveste o iertare cu alta! Tu ierti pentru ca ai nevoie de iertare; Dumnezeu, însa, n-are nevoie de nimic; tu ierti pe un om de aceeasi fire cu tine; Dumnezeu, însa, iarta un rob; tu esti vinovat de nenumarate pacate; Dumnezeu, însa, este fara de pacat. Si cu toate acestea, si asa Dumnezeu Isi arata iubirea Lui de oameni.
Ar putea, chiar fara asta, sa-ti ierte toate pacatele tale, dar vrea, si pe aceasta cale, sa-ti faca bine, dându-ti nenumarate prilejuri sa fii blând si iubitor de oameni, sa scoata din tine fiara, sa stinga mânia si prin toate sa te înfrateasca cu madularul tau.
Ce ai putea sa spui? Ca ti-a facut rau pe nedrept semenul tau? Dar tocmai aceasta înseamna greseala! Daca ti-ar fi facut rau pe buna dreptate, fapta lui n-ar mai fi socotita greseala. Dar si tu te apropii de Dumnezeu ca sa dobândesti iertarea unor greseli ca acestea, ba chiar cu mult mai mari. Si înainte de a ti se fi iertat pacatele te-ai bucurat de mari daruri din partea lui Dumnezeu: ai fost învatat ca ai suflet omenesc si ai fost povatuit sa fii blând. Odata cu acestea te asteapta si mare rasplata dincolo, daca nu ceri socoteala celor ce ti-au gresit. Dar de ce pedeapsa nu suntem vrednici, când puterea sta în mâinile noastre, iar noi ne tradam mântuirea?
Cum mai putem pretinde sa ne asculte Dumnezeu în celelalte rugaciuni ale noastre, când noi însine nu vrem sa avem mila de noi în cele ce suntem stapâni?
“Si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau,
Ca a Ta este împaratia si puterea si slava în veci.
Amin”(Matei 6, 13)
În aceste cuvinte Domnul ne arata lamurit nimicnicia noastra si ne potoleste trufia, învatându-ne sa fugim de lupte si sa nu le cautam. Asa victoria ne va fi mai stralucita, iar înfrângerea diavolului mai rusinoasa. Când suntem târâti în lupte, da, atunci trebuie sa le înfruntam cu curaj; dar daca nu suntem chemati, sa stam linistiti si sa asteptam timpul luptelor, ca sa aratam si ca nu umblam dupa slava desarta si ca suntem curajosi.
“Cel rau” este numit aici diavolul. Domnul ne porunceste sa purtam cu el razboi neîmpacat si ne arata ca diavolul nu-i prin fire asa. Ca rautatea nu vine de la fire, ci de la vointa. Diavolul este numit prin excelenta asa din pricina covârsitoarei lui rautati si din pricina ca duce cu noi razboi neîmpacat, fara ca noi sa-l fi nedreptatit cu ceva. De aceea Domnul nici n-a spus: “Izbaveste-ne de cei rai”, ci “de cel rau”, învatându-ne sa nu purtam ura semenilor nostri pentru relele pe care le suferim de la ei, ci sa mutam ura noastra de la ei la diavol pentru ca el este pricina tuturor relelor.
Asadar, dupa ce prin amintirea dusmanului nostru ne-a pregatit de lupta si ne-a stârpit toata trândavia, ne da iarasi curaj si ne ridica gândurile, amintindu-ne de împaratul sub Care suntem rânduiti si aratând ca El este mai puternic decât toti, spunând:
“Ca a Ta este împaratia si puterea si slava” Deci daca a Lui este împaratia, nu trebuie sa ne temem de nimeni, pentru ca nu este nimeni care sa I se împotriveasca si cu care sa împarta stapânirea.
Când spune: “A Ta este împaratia”, Hristos arata ca si diavolul, care se lupta cu noi, este supus lui Dumnezeu, chiar daca pare ca I se împotriveste, Dumnezeu îngaduindu-i deocamdata aceasta. Ca si diavolul face parte din robii Lui, din cei carora, li s-a lua cinstea si au fost izgoniti.
De altfel diavolul n-ar îndrazni sa atace pe vreun om daca n-ar lua mai întâi putere de la Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc de oameni? Nici împotriva porcilor n-a putut îndrazni ceva pâna ce nu i-a îngaduit Domnul (Matei 8, 30-32); nici împotriva turmelor cu oi, nici împotriva cirezilor cu vite, pâna ce n-a luat îngaduinta de sus.
“Si puterea”. Chiar de-ai fi slab de tot, drept este sa ai curaj, pentru ca ai un Imparat ca Acesta, Care poate savârsi, si prin tine cu usurinta totul.
“Si slava în veci. Amin.”


Întru sfîrşit, Psalmul lui David. Cînd a venit către dînsul Natan Proorocul, după ce intrase el la Vatşeva, femeia lui Urie.
Deasupra-scrierea ne arată vădit pricina Psalmului şi înseşi graiurile ne învaţă adîncul înţelegerii. Ni se cuvine a şti însă că Psalmul are şi proorocie a celor ce vor să fie: pentru aceea este deasupra-scris „întru sfîrşit”, arătînd cuvîntul că proorocia va avea sfîrşit.
Şi nimeni să nu aibă îndoieli că în vremea pocăinţei marele David s-a învrednicit de darul proorocesc. Putem învăţa acest lucru prin ceilalţi Psalmi în care a făcut mărturisirea: aşa, întru al şaselea mai-nainte vesteşte Judecata ce va să fie, apoi zice: „Că nu este întru moarte cel ce Te pomeneşte pe Tine, iar în iad cine se va mărturisi Ţie?”; iar întru Psalmul 31 fericeşte pe cei ce capătă lăsare păcatelor fără osteneli, ceea ce numai darul Botezului poate să dăruiască. Şi întru Psalmul pus înainte ne-a învăţat arătat că nu se lipsise de darul Duhului, că zice: „Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!” Nu a cerut să i se dea lui darul Duhului, ci s-a rugat să nu se ia de la dînsul acesta.
Totdeodată, luminîndu-se de raza Duhului Sfînt şi mai-nainte văzînd cu ochi prooroceşti, a arătat că şi norodul ce se împărăţea de dînsul va cădea întru fărădelegi, şi, ca pedeapsă, se va duce în robie şi va locui în Babilon. Deci a scris Psalmul de faţă şi pentru a tămădui ale sale răni, dar şi pentru a găti doctorie potrivită norodului şi nouă tuturor, căci, răniţi fiind, avem trebuinţă de tămăduire.
Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea!
Graiurile puse înainte se potrivesc şi prea-dumnezeiescului David, şi norodului robit, şi celor ce se află rău dintre noi. Pentru că rănile mari au trebuinţă de doctorii deopotrivă – şi cel ce a căzut în cumplită boală are trebuinţă de mai multă purtare de grijă, şi celui ce a greşit mari greşeli îi trebuie multă iubire de oameni – de aceea şi marele David se roagă ca toată mila să se verse asupra lui, să se deşerte tot izvorul îndurărilor peste rana păcatului, că într-alt fel n-ar fi fost cu putinţă să se şteargă urmele acestuia. Şi după cuviinţă numeşte greşeala „nelegiuire”, că are îndoită călcare de lege.
2 Mai vîrtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte!
Acum – zice – mi-ai dat lăsarea prin Natan Proorocul şi mi-ai adus felurite primejdii, ca nişte fiare arzătoare şi tîrîtoare, dar încă am trebuinţă de curăţenii, căci am primit în lăuntru multă putoare grea a păcatului. Deci iarăşi spală-mă, Stăpîne, ca să ştergi toată întinăciunea, că, după Proorocul: „Spăla-va Domnul întinăciunea fiilor şi a fiicelor Sionului cu duh de judecată şi cu duh de ardere.”
3 Că fărădelegea mea eu o cunosc, şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
Zice: Nici după iertarea dată de Tine n-am uitat de păcat, ci totdeauna văd icoanele răutăţilor mele, şi fărădelegile îndrăznite de mine le văd noaptea în vis şi le nălucesc în fiecare zi. Prin Isaia, Însuşi Dumnezeu porunceşte celor ce păcătuiesc să nu dea uitării greşelile lor: „Eu – zice – sînt Cel ce şterg fărădelegile tale, şi nu voi pomeni nedreptăţile tale. Iar tu pomeneşte-le, şi să ne judecăm! Spune-ţi întîi tu fărădelegile tale, ca să te îndreptezi.” Împreună-glăsuire cu acesta a scris însuşi Fericitul David în Psalmul 31: „Zis-am: Mărturisi-voi asupra mea fărădelegea mea Domnului, şi Tu ai lăsat păgînătatea inimii mele.”
4 Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut,
Zice: Dobîndind de la Tine daruri multe şi mari, am răsplătit Ţie cu împotrivnice, îndrăznind a lucra cele oprite de Lege. Nu zice că nu l-a nedreptăţit pe Urie – că l-a nedreptăţit şi pe acela, şi pe muierea aceluia – ci spune că a îndrăznit fărădelegea cea prea-mare împotriva lui Dumnezeu Însuşi, Care l-a ales pe dînsul, şi l-a făcut împărat din cioban, şi l-a ridicat deasupra vrăjmaşilor şi l-a îmbelşugat cu toate felurile de bunătăţi. Şi bine a adăugat acest „rău înaintea Ta am făcut”, că şi istoria îl pomeneşte: „S-a arătat – zice – lucrul cel rău făcut înaintea Domnului.”
Iar zicîndu-se despre norodul robit, se cuvine a înţelege stihul acesta aşa: Ţie unuia am greşit, către darurile Tale am fost nemulţumitor, am călcat legile puse mie şi, multe feluri de bunătăţi dobîndind, m-am făcut nemulţumitor spre acestea; iar acum sînt nedreptăţit de Babilonieni, nimic nedreptăţindu-i pe aceia.
ca să Te îndreptezi întru cuvintele Tale şi să biruieşti cînd vei judeca Tu.
Mie însumi – zice – m-am făcut pricinuitor de rele, iar dreptatea Ta străluceşte. Că – aducîndu-se în mijloc la judecată cele făcute de Tine mie, şi alăturîndu-se şi înfăţişîndu-se alături cele îndrăznite de mine – Tu Te vei arăta drept şi iubitor de oameni, iar eu mă voi vedea fără de lege şi nemulţumitor. Deci „ca” nu este aici arătător de pricină: că nu pentru aceasta a păcătuit David, ori norodul, ca Dumnezeu să Se îndreptăţească, ci dimpotrivă, chiar făcîndu-se păcatul de aceştia, se arată dreptatea lui Dumnezeu, Care are toată purtarea de grijă şi pentru David, şi pentru norod, şi pentru toţi oamenii.
5 Că, iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.
De demult, dintru începutul lumii – zice – păcatul a stăpînit peste fire, căci călcarea poruncii a fost înainte de zămislirea Evei: Adam a cunoscut-o pe Eva ca muiere a lui după călcarea poruncii, şi după dumnezeiasca hotărîre şi după izgonirea din Rai, şi, zămislind, a născut pe Cain. Deci voieşte să spună că, stăpînind peste strămoşii noştri, păcatul a lucrat cale şi drum prin neamul omenesc. Aceasta o zice şi Fericitul Pavel: „Prin om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat – moartea, pentru care toţi am păcătuit.” Aceasta a zis-o şi Dumnezeul tuturor către prea-minunatul Noe: „Se pleacă mintea omului cu sîrguinţă spre cele rele, din tinereţe, în toate zilele.” Prin toate acestea ne învăţăm că lucrarea păcatului nu este firească – fiindcă, dacă ar fi fost aşa, apoi am fi slobozi de pedeapsă – ci firea se pleacă spre a greşi fiind supărată de patimi. Socoteala biruieşte însă, cînd ia ajutătoare ostenelile.
Deci să nu prihăneşti nunta şi să numeşti împărtăşirea nunţii nelegiuire, precum oarecari au socotit nebuneşte, aşa înţelegînd ei pe acest „întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea”. Căci aici vorbeşte de fărădelegea îndrăznită de strămoşii noştri de demult şi zice că ea s-a făcut izvor al curgerilor acestora, adică: dacă aceia n-ar fi păcătuit, nu ar fi primit moartea ca certare a păcatului şi, nefiind muritori, ar fi fost deasupra stricăciunii. Împreună cu nestricăciunea s-ar fi unit negreşit şi nepătimirea, alături de care păcatul n-ar mai fi avut loc. De vreme ce au păcătuit însă, s-au dat stricăciunii şi au născut copii stricăcioşi, cărora le urmează poftele şi fricile, îndulcirile şi scîrbele, mînia şi pizma. Împotriva acestora şi a celor ce răsar dintru acestea se nevoieşte gîndul şi, dacă biruieşte, se propovăduieşte, este lăudat şi se încununează cu cununi de biruinţă. Iar biruindu-se, se face de ruşine şi pătimeşte osînde. Iar în loc de „m-am zămislit”, Simmah a pus: „m-am născut”.
6 Că, iată, adevărul ai iubit.
Zice: Aşa judeci: pe unii îi munceşti, iar pe alţii îi încununezi, fiindcă iubeşti adevărul. Deci Tu, Cel ce iubeşti adevărul şi şti neputinţa firii, dă-le iertare celor ce cer doctoriile!
7 Cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale mi le-ai arătat mie.
Eu însă nu mă socotesc vrednic de nici o iertare, fiind nemulţumitor, după atîtea daruri: nu numai că m-ai aşezat în scaunele împărăteşti, ci m-ai învrednicit de darul proorociei, mi-ai arătat cele ce or să fie după multă vreme, ca să-i învăţ şi pe alţii înomenirea Fiului Tău cel Unul Născut, şi mîntuitoarea Patimă, şi Învierea, şi mîntuirea lumii, şi lăsarea păcatelor şi darurile prea-cinstite şi dumnezeieşti ale Sfîntului Botez. După ce m-am învăţat acestea toate de la Preasfîntul Tău Duh, Te rog să mă împărtăşeşti de darul de care strig mai-nainte vestindu-l altora:
8 Stropi-mă-vei cu isop, şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei, şi mai mult decît zăpada mă voi albi.
Că numai singur darul Botezului poate să facă această curăţire, pe care Domnul tuturor S-a făgăduit că o va da, zicînd şi prin Isaia Proorocul: „Spălaţi-vă şi vă curăţiţi, scoateţi cele rele din inimile voastre.” Şi, după puţin: „Şi, de vor fi păcatele voastre ca mohorîciunea, ca zăpada le voi albi.” Însuşi marele David mai-nainte vesteşte acestea în Psalmul 67: „Căci, cînd desparte Cel ceresc împăraţii, ca zăpada se vor albi în Selmon.” Deci aceasta o zice şi aici: Am trebuinţă de darul Botezului, ce va să se dea tuturor oamenilor, căci acela singur poate să mă spele cu de-adinsul şi să-mi dea albeaţa zăpezii.
Iar că isopul nu dădea nici o lăsare a păcatelor e lesne a ne învăţa din Scripturile lui Moisi. Că Legea nu îl curăţea cu stropiri împrejur pe ucigaşul de oameni, pe tîlhar şi pe hoţul de nunţi străine , ci îl supunea sub pedepsele cele mai de pe urmă. Deci isopul este închipuirea altor lucruri, amintind că în Egipt au stropit pe praguri sîngele oii cu mănunchi de isop, scăpînd din mîinile pierzătorului. Iar acelea erau închipuire a mîntuitoarelor Patimi, întru care este şi sînge, şi lemn mîntuitor, şi întru care se dăruieşte mîntuire celor ce se apropie cu credinţă.
9 Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite.
Umple – zice – de veselie urechile mele, fiindcă făgăduieşti curăţire desăvîrşită, ca să străbată îndulcirea prin toate părţile trupului, şi oasele, smerite acum de reaua pătimire, să înflorească iarăşi şi să-şi ia a loru-şi vîrtute.
10 Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le!
Să nu vezi – zice – fărădelegile îndrăznite de mine, ci pe mine, cel ce mă tînguiesc pentru acestea.
11 Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele din lăuntru ale mele!
Adică: De vreme ce am primit bătrîneţele păcatului, înnoieşte-mă cu a Ta iubire de oameni! Prin Iezechil Proorocul, Stăpînul a făgăduit acestea şi celor porniţi în Babilon: „Le voi da lor – zice – inimă nouă şi duh nou.” Iar „duh nou” nu Îl zice pe Cel Preasfînt, ci pornirea cuvîntătoare , adică: Deprinzîndu-vă şi învăţîndu-vă prin această pedeapsă îndelungată ce fel de roade odrăsleşte păcatul, vă voi face a alege fapta bună. Acest lucru a cerut aici şi Fericitul David: să se înnoiască inima lui cea vătămată şi să se întărească partea cuvîntătoare, ca iarăşi să alerge pe calea dumnezeiască.
12 Nu mă lepăda pe mine de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfînt nu-L lua de la mine!
Prin cuvintele acestea, ne-am învăţat arătat că David nu fusese lipsit de darul Preasfîntului Duh: fiindcă nu se roagă a-l lua înapoi, ca unul ce s-a golit de dînsul, ci cere să nu se lipsească de acesta, nici să se facă departe de dumnezeiasca purtare de grijă. Căci „faţă” a numit aici dumnezeiasca purtare de grijă.
13 Dă-mi înapoi bucuria mîntuirii Tale şi cu duh stăpînitor mă întăreşte!
Se ruga să aibă ceea ce nu pierduse, adică darul Duhului, iar acum se roagă a lua ceea ce lepădase. Şi aceasta era veselia întru Dumnezeu: De toată veselia – zice – mă bucuram cînd aveam îndrăzneală către Tine, Stăpîne! – iar acum sînt lipsit de inimă bună, robia îndulcirii golindu-mă de aceasta. Încît Te rog ca mintea mea, care s-a robit de patimi, să ia din nou stăpînirea mai dinainte împotriva acestora. Că „duh stăpînitor” iarăşi a numit aici gîndul de sine stăpînitor.
14 Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale, şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce.
Zice: Dobîndind iarăşi a Ta iubire de oameni, voi fi întîi chip şi pildă de pocăinţă celor ce îmbrăţişează viaţa fără de lege. Voi fi propovăduitor al bunătăţii Tale, îndemnînd pe oamenii necredincioşi şi nelegiuiţi să alerge a se ruga Ţie.
15 Izbăveşte-mă de sîngiuri, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele!
Adeseori întoarce întru pomenire uciderea lui Urie. Acest lucru l-a arătat şi la începutul Psalmului, zicînd: „Păcatul meu înaintea mea este pururea.”
Bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
Simmah a tălmăcit acest stih aşa: „Grăi-va limba mea milostenia Ta.” Şi zice: După ce am dobîndit lăsarea, nu voi tăcea, ci Te voi lăuda şi voi povesti darurile Tale.
16 Doamne, buzele mele vei deschide, şi gura mea va vesti lauda Ta.
Păcatul are fire să lege limba, să închidă gura, să silească a se sugruma şi a tăcea. Deci Proorocul se roagă să se împărtăşească, prin lăsarea păcatului, de îndrăzneala mai dinainte şi să-şi pornească limba spre cîntarea de laudă.
17 Că, de ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat, arderile de tot nu le vei binevoi.
Împreună-glăsuiesc şi acestea cu cele zise în Psalmul trecut, căci acolo am auzit pe Dumnezeul tuturor zicînd: „Nu voi primi din casa ta viţei, nici din turmele tale ţapi.” După ce a auzit acest lucru de la dumnezeiescul glas, dumnezeiescul David a zis după cuviinţă: „De ai fi voit jertfă, Ţi-aş fi dat, arderi de tot nu vei binevoi”, căci Tu ai zis că nu-Ţi sînt plăcute jertfele de dobitoace. De aceea, voi aduce lucrarea de cele sfinţite, cea plăcută Ţie:
18 Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Zice: Smerenia cugetului este jertfă primită Ţie, Dumnezeul nostru. Pentru aceea – după ce am smerit inima mea foarte, ca şi cum aş fi zdrobit-o şi prea aş fi subţiat-o – voi aduce jertfa plăcută Ţie. Cuvintele acestea le-au rostit şi Fericiţii Tineri în cuptor: „Cu inimă zdrobită – zice – şi cu duh de smerenie să fim primiţi înaintea Ta, ca nişte arderi de tot de berbeci şi de viţei graşi.” Încît şi de aici este arătat că Psalmul are proorocie a celor ce aveau să se întîmple în Babilon şi învăţătură care se potriveşte acelora, că acei Tineri viteji au adus Stăpînului jertfa plăcută lui Dumnezeu după ce au învăţat de aici smerirea cugetului şi zdrobirea inimii.
19 Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului!
20 Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot. Atunci vor pune pe altarul Tău viţei.
De aici ne-am învăţat mai luminat că Psalmul este plin de proorocie, pentru că graiurile acestea se potrivesc celor ce erau siliţi să locuiască în Babilon, şi doreau izbăvirea robiei şi se tînguiau pentru pustiirea cetăţii. Căci se roagă ca cetatea să se învrednicească de milostivire şi să-şi ia înapoi buna soartă de mai-nainte, dregîndu-se zidurile şi săvîrşindu-se slujba după Lege; şi zice: Locuind acum în ţară străină, nu putem aduce Ţie jertfele hotărîte, Legea poruncindu-ne a jertfi numai întru singură cetatea Ierusalimului. Iar dacă vom dobîndi întoarcerea, şi vom drege şi vom îndrepta Biserica, atunci Îţi vom aduce şi jertfele legiuite. Şi foarte li se potriveşte lor acest „Doamne, buzele mele vei deschide, şi gura mea va vesti lauda Ta”, că al lor este glasul: „Cum vom cînta cîntarea Domnului în pămînt străin?”
Sfîrşitul Psalmului are încă şi altă proorocie: că, după ce mai sus a arătat darurile Preasfîntului Duh şi a spus că Dumnezeul tuturor nu Se împacă cu jertfele după Lege, aici se roagă să se arate noul Sion de sus, şi să se cetăţenească Ierusalimul ceresc pe pămînt şi prea-foarte degrab să se dăruiască vieţuirea cea nouă, care nu aduce junghieri necuvîntătoare, ci prinosul, şi jertfa dreptăţii şi arderi de tot cuvîntătoare şi vii, pentru care Fericitul Pavel zice: „Vă rog pe voi, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu să arătaţi trupurile voastre jertfă vie, sfîntă, bine-plăcută lui Dumnezeu, adică slujba voastră cea cuvîntătoare.” Prea-dumnezeiescul David – ştiind, căci le învăţase pe „cele nearătate şi pe cele ascunse ale înţelepciunii lui Dumnezeu”, că Noul Aşezămînt are desăvîrşita iertare a păcatelor – zice aceasta dorind să dobîndească şi el curăţire prea-grabnică şi desăvîrşită. Aşa am găsit şi într-un alt izvod: „Poftea darul Preasfîntului Duh care, pentru multa iubire de oameni, a venit peste Fericiţii Apostoli în a cincizecea zi după Învierea şi Înălţarea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos şi le-a dat lor ca neamurile, auzind întru a lor limbă măririle lui Dumnezeu grăite de dînşii, să se minuneze şi să creadă Mîntuitorului, Care a dăruit un dar ca acesta celor ce nădăjduiesc spre Dînsul.”
Deci şi eu, cel prea-mic, nădăjduindu-mă spre Dînsul şi urmînd darului Său, după ce am săvîrşit tîlcuirea acestor cincizeci de Psalmi ai Fericitului David, iată că voi să vin cu mintea către Psalmul întîi după cei cincizeci, şi vă rog pe voi toţi să vă rugaţi pentru mine, care voiesc să trec noianul acesta, să nu înceteze darul Său de la mine, ci să tîlcuiesc şi celelalte cîntări.
Sf Teodoret al Cirului – Tâlcuirea Psalmilor Împăratului Proroc David

%d blogeri au apreciat asta: