Category: Teologie



Tot am auzit zilele acestea post incendiu o lozincă: Vrem spitale nu catedrale! Și mă întreb ce este contradictoriu intre cele două? Dar nu am găsit nimic contradictoriu. Ba, din contră, conform statisticilor, 97% dintre spitale au în incinta lor o capela sau o bisericuță, paraclis etc. Uitându-mă azi peste niște planuri de construcție a unor spitale din București am observat ca paraclisul sau capela figura în plan, nu e ceva construit după. În al doilea rând, atât spitalul cât și orice biserică au în comun același lucru: vindecarea, spitalul pe cea trupească, biserica pe cea sufletească. Or, tocmai acesta este motivul pentru care toate spitalele au și capelă. Așadar unde este contradicția? A! Unii vă gândiți că există o contradicție statistică, numerică, prin aceea că-s 18.000 de biserici și aproximativ 500 de spitale, dar trebuie să ținem cont de câteva lucruri, extrem de esențiale dacă vrem să facem un demers onest în acest sens:

1) -în acel număr de 18000 intră și cele aprox. 500 de spitale, deoarece fiecare are capelă și sunt luate în calcul și capelele spitalelor și ale celorlalte instituții;

2) 18000 se referă la totalitatea locașurilor de cult din România, nu doar la cele ale Bisericii Ortodoxe Române, deci în cele 18000 intră și locașurile/bisericile romano și greco-catolice, protestante, neoprotestante etc, dar, conform presei, toate cele 18000 sunt puse pe spatele BOR;

3) -luați în calcul destinatarii fiecăruia: spitalul este doar pentru cei bolnavi și nu putem spune că este bolnavă toată populația țării deodată, ci doar un procent de 15-20%, iar bisericile sunt destinate tuturor, întregii populații a țării, pentru că dacă mergem duminica la biserică o să observăm acolo: copii, tineri, bătrâni, bolnavi etc, așadar raportându-ne la numărul destinatarilor cifrele sunt corecte.

4) Există o greșeala intenționată de raportare asupra problematicii, deoarece în cele 500 de spitale nu sunt luate în calcul dispensarele, și ar zice unii că nici nu-i corect să se pună problema așa, dar eu cred că este oarecum corect, deoarece la sat ai o biserică parohială și un dispensar, amândouă pentru aceiași localitate, cu aceiași destinatari. După cum există o diferență evidentă între un spital și un dispensar, la fel există o diferență (ca destinatari!) între o catedrală și o biserică parohială de sat. Deci, ca să ne raportăm corect trebuie să privim problema cam așa: spitalele corespund catedralelor, iar bisericile parohiale dispensarelor. Astfel, avem 35 de catedrale ortodoxe, 12 catolice, 5 protestante și aprox. 500 de spitale. Ai enșpe mii de biserici, nicio problemă, ai și enșpe mii de dispensare etc. Vor zice unii că nu toate satele și cătunele au dispensar, și nu-i contrazic, dar același lucru e valabil și în cazul bisericilor: nu toate satele și cătunele au biserică și nu toate satele sunt parohii.

5) să nu uităm că o parte dintre spitalele țării sunt construite și deținute de Biserică, pe lângă alte sute de instituții social-filantropice, ca să vă convingeți singuri vă rog să consultați harta Activităților Social Filantropice BOR:

http://map.patriarhia.ro/

Într-o țară normală din toate punctele de vedere ai nevoie și de spitale și de catedrale, toate fac parte din viața unui popor unit și sănătos din toate punctele de vedere, dar e evident că mulți nu ne vor un popor unit, sănătos, credincios etc ci creează haos mediatic și dezbinare prin dezinformare: Divide et impera!

Pr. Vasile Pop

Anunțuri

Despre ură


A scrie sau a vorbi despre ura – desi pare un lucru relativ banal, deoarcece acest afect este cvasicunoscut si experiat – este mai dificil decat pare, iar acest lucru se datoreaza faptului ca trairea crestin autentica insemna punerea in practica a valorilor, trairea lor, exersarea lor, si nu pura teoretizare; ceea ce e mai greu. Observam adesea, citind Sfintele Evanghelii, faptul ca propovaduirea lui Iisus in lumea iudaica, extrem de diversificata, avea un impact cutremurator: oamenii ii sorbeau fiecare cuvant ce iesea din gura Lui, il urmau in orisice imprejurari, intrucat „niciodată n-a vorbit cineva ca Omul acesta!” (In. 7), „cuvantul Lui fiind cu putere” (Lc.4). Asadar, incumetandu-ma la a redacta cateva randuri despre cel mai dezgustator afect uman , nu mi-am propus dacat sa raman in registrul marilor parinti bisericesti, sfintiti de dragoste, dar mai ales sa indrept mintea si inima fiecaruia dintre cei ce vor parcurge aceste fraze, spre „cuvantul cu putere” al lui Hristos, cuvant care prin simplitate si har a „mutat si muntii”.
Ura este in esenta un sentiment perfid. Sub o forma sau alta, ne domina pe toti. Mai mult sau mai putin. In banalul gest prin care refuzam sa acordam atentie sau ajutor aproapelui, in banalul gest prin care intoarcem vorba cuiva, prin care privim cu o usoara prejudecata pe cineva, sau barfim, judecam, sau eventual ne consideram mai buni, superiori etc., intr-un asemenea gest banal se ascunde ura in fazele ei incipiente de dezvoltare: invidia, indiferenta, judecata, gelozia, dispretul, discriminarea – fiicele urii. Aceste afecte trec de cele mai multe ori neobservate, desi – repet – le intalnim in sufletul fiecaruia dintre noi, la un moment dat, mai mult sau mai putin. Insa, ca orice boala care – daca nu e tratata la inceput – se cronicizeaza, se agraveaza, la fel si aceste afecte, mai sus amintite, trecute cu vederea si fara sa fie tratate duhovniceste, pun stapanire pe inima si mintea omului, ajungand sa guverneze fiecare gest si sentiment exprimat, sa cuprinda ca o cangrena sufletul, sa imprastie in jur ura si rautate. De aceea Sf. Marcu Acetul ne indeamna: „Lupta-te cu raul in prima sa faza, si nu-ti zice: el nu va birui in mine! Pe masura ce tu te antrenezi, esti deja invins”. Tot el ne aminteste: „diavolul minimalizeaza in ochii nostri pacatele mici, daca nu ne poate determina sa le facem pe cele mari”. Pacatele mici nu trebuie trecute cu vederea; „un sac de pietre marunte, fac cat un bolovan mare, nu?”
„Ura e o boala, o stare sufletească de care mori dacă n-o vindeci. Nu există ceva mai odios în lume decât să-mprăstii ura (Ileana Vulpescu in „Arta conversatiei”). Si totusi, intalnim ura in fiecare coltisor de lume, fara deosebire. Ne surprinde adesea sa constatam ca exista „crestini” care-si rezolva problemele guvernati de ura, sau ca respecta cu ravna datoriile crestinesti, dar in jur „seamana neghina”. Nu ar trebui sa ne mire; in vremea lui Hristos, evreii – de la cel mai mic la cel mai mare, de la iudeul simplu practicant la fariseul sau carturarul din sinagoga – erau profund stapaniti de ura mai ales fata de Cel ce venise in mijlocul lor sa le propovaduiasca iubirea. Desi erau pacticanti zelosi, educati in cuvantul Legii Vechi, nu tineau cont de esenta credintei in Dumnezeu, asa cum o expune si Mantuitorul foarte clar: cea mai mare porunca este ”sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau […] sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” ( Mt. 22, 36u). In predica rostita pe Muntele Maslinilor, Iisus chiar rezumase Legea asa: „Toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, caci aceasta este Legea si proorocii” (Mt. 7,12). Lucrul pe care Mantuitorul il condamna si il reproseaza contemporanilor Lui, implicit noua, este tocmai fatarnicia si ipocrizia in raport cu Legea, cu randuielile sfinte. Nimeni nu tinea cont de estenta credintei: IUBIREA. Respectau legile cu atat strictete, dar nu implineau ceea ce era mai important: dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Cuvintele lui Hristos sun clare si concise. Nu incape loc de interpretari, astfel ca suntem datori a ne asuma responsabilitatea de a trai crestineste exact asa cum Mantuitorul ne-o cere: in iubire desavarsita, in daruire totala. „Iata, Eu va zic voua: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc su rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt.7,44). Cati dintre noi avem taria sa marturisim ca Stefan in momentul martirizarii sale: „Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta!”, intocmai ca si Hristos cand patimise pe cruce? Este dovada concludenta a iubirii totale. Imi aduc aminte in acest context de cuvintele mucenicului Valeriu Gafencu, victima a inchisorii comuniste, care marturisea fata de prigonitorii lui: „Va spun drept, sunt fericit. Inteleg si iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal, il iert.” Putinin sunt cei care se gandesc atunci cand rostesc rugaciunea „Tatal nostru…” ca isi provoaca propria condamnare, spunand: „ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam…”, dar nerespectand angajamentul personal ( „precum si noi”). Este o fraza simpla, dar iata cat de greu este sensul cuvintelor si la cata responsabilitate ne angajam ca si crestini.
Apostolul iubirii – Ev. Ioan – este explicit: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca.” (I Ioan 4, 20). Intalnim adesea expresia: „iert, dar nu uit”. Tin sa intaresc faptul ca este dovada clara a unui suflet inselat, daca nu chiar perfid. Cine nu uita raul, il pastreaza tocmai pentru razbunare. Nu intamplator Hristos ne-a amintit ca „daca nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor” (Mt.18,3), deoarece copiii sunt expresia sinceritatii, a iertarii, a dragostei. Ei, acum se supara si se cearta, in cateva momente uita si se impaca.
„Nu uita niciodata ca unii te pot uri, dar cei care te urasc nu te inving decat daca ii urasti si tu. Si cand o faci te distrugi.” ( R.M. Nixon). „Nu ura pe nimeni; uraste defectele, nu oamenii” (J. G. C. Brainard). La urma urmei „e mai bine sa fii urat pentru ceea ce esti, decat sa fii iubit pentru ceea ce nu esti” (Andre Gide). „Gânditi-va la toate greselile de care veti da socoteala – si, mai ales, sa uitati nedreptatile savârsite de altii voua, iertati pe cei care v-au jignit, ca sa aveti dreptul ca însiva sa fiti iertati – si sa câstigati, astfel, o usurare a necazurilor voastre” – Sf. Ioan Gura de Aur. „Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau.” (I Ioan 4,21).

Pr. Marcel I. Malanca

Rugăciunea lui Iisus


Rugăciunea lui Iisus.


Frumusetea imnografica a canonului Sfantului Andrei imbraca nevointa si dorul dupa Dumnezeu din Postul Mare intr-o accentuata dorinta de a ne curati sufletul si a lucra la frumusetea noastra interioara, dar totodata ne si face sa ne vedem pacatele noastre. Citirile canonului din prima saptamana a Postului ne sunt merinde duhovniceasca pe perioada postului si ne sunt reamintite in saptamana a cincea a Postului Mare pentru a ne intari si determina sa dorim si sa primim merindea cea adevarata -Trupul si Sangele lui Hristos- pentru a pasi spre Imparatia cerurilor. Am ales cateva fragmente din cantarile canonului, pe care daca il citim cu luare aminte, nu numai  ca ne minunam de frumusetea lui, ci ne si determina la pocainta…

 

 

 

 

Mai mult decât toţi oamenii, eu însumi am greşit Ţie; ci Te milostiveşte, Mântuitorule, ca un Dumnezeu, spre făptura Ta.

Întunecatu-mi-am, frumuseţea sufletului cu plăcerile poftelor, şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut.

Ruptu-mi-am acum veşmântul cel dintâi, pe care mi l-ai ţesut mie, Ziditorule, dintru început; şi pentru aceasta zac acum gol.

Îmbrăcatu-m-am acum în haină ruptă, pe care mi-a ţesut-o mie şarpele cu sfătuirea, şi mă ruşinez.

Pierdutu-mi-am frumuseţea cea întâi-zidită şi podoaba mea; şi acum zac gol şi mă ruşinez.

Cusutu-mi-a haine de piele păcatul, golindu-mă de haina cea dintâi ţesută de Dumnezeu.

Îmbrăcat sunt cu îmbrăcaminte de ruşine, ca şi cu nişte frunze de smochin, spre vădirea patimilor mele celor din bunăvoinţa mea.

Îmbrăcatu-m-am urât cu haina împestriţa-tă şi sângerată ruşinos, prin curgerea vieţii celei cu patimi şi iubitoare de desfătări.

Îngropat-am, Mântuitorule, cu patimile frumuseţea chipului celui dintâi; dar ca pe drahmă, oarecând, căutându-mă, aşa mă află.

Păcătuit-am ca şi desfrânata şi strig Ţie: Eu însumi am greşit! Primeşte, Mântuitorule, ca mir şi lacrimile mele.

Tu însuţi, suflete al meu, ai deschis zăvoarele mâniei Dumnezeului tău, şi ţi-ai înecat trupul, ca şi tot pământul, şi faptele şi viaţa; şi ai rămas afară de corabia cea mântuitoare.

Se apropie, suflete, sfârşitul, se apropie şi nu te îngrijeşti, nu te pregăteşti; vremea se scurtează, scoală-te; aproape lângă uşi este Judecătorul: ca un vis, ca o floare trece vremea vieţii. Pentru ce în deşert ne tulburăm?

Deşteaptă-te, o, sufletul meu! Ia seama faptelor tale pe care le-ai făcut, şi adu-le la vedere; varsă picături de lacrimi; spune cu îndrăzneală faptele tale şi cugetele tale lui Hristos, şi te îndreptează…

Pierzand chipul cel dintai si apropindu-se sfarsitul, noi nu ramanem in aceasta stare de rusine si de goliciune, pustietate duhovniceasca, ci tristetea ni se transforma in bucurie prin patima lui Hristos, iar prin invierea Sa si impartasirea cu El viata noastra capata dimensiunea unei primaveri duhovnicesti:

 

Trupul Tău şi sângele pentru toţi Ţi-ai pus, Cuvinte, răstignindu-Te; trupul, adică ca să mă înnoieşti, iar sângele ca să mă speli. Duhul ţi-ai dat ca să mă aduci, Hristoase, Părintelui Tău.

Fie-mi mie scăldătoare sângele cel din coasta Ta, totodată şi băutură şi apa iertării ce a izvorât, ca să mă curăţesc cu amândouă, ungându-mă şi bând, şi ca o ungere şi băutură, Cuvinte, cuvintele Tale cele de viaţă.

Biserica a câştigat pahar coasta Ta cea purtătoare de viaţă, din care a izvorât nouă îndoit izvorul iertării şi al cunoştinţei; spre închipuirea celei vechi şi a celei noi, a amânduror legilor, Mântuitorul nostru.

Deşi eşti fântână adâncă, Stăpâne, izvorăşte-mi ape din preacuratele Tale vine. Ca bând, ca şi Samarineanca, să nu mai însetez. Că izvoare de viaţă izvorăşti.

Siloam să-mi fie mie lacrimile mele, Stăpâne Doamne, ca să-mi spăl şi eu luminile sufletului şi să Te văd cu gândul pe Tine, Lumina cea mai înainte de veci.

 Eu sunt, Mântuitorule, drahma cea împărătească, pe care ai pierdut-o de demult; dar aprinzând făclie pe Mergătorul înaintea Ta, Cuvinte, caută şi află chipul Tău…

 

Sfinte Andrei roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

PV

%d blogeri au apreciat asta: