Sfantul Roman Melodul, creatia imnografica si genul Kontakia

 

Introducere

            Muzica în general, ca artă și nevoie a omului de a se exprima și exterioriza reprezintă poate, cel mai eficient mod de a ne expune sentimentele, gândurile și dorințele noastre. Bineînțeles că pe lângă muzică mai avem un mijloc sau o cale și mai bună de a comunica și de a ne comunica dragostea și gândurile noastre, iar această cale este rugăciunea. Dar să ne gândim cât de mult spunem, cât de mult trăim și transmitem în momentul în care acestea două se întrețes în cea mai fină exprimare a omului în Biserică, unde toți trăim adevărul în/prin Hristos mai mult decât îl teoretizăm: trăim taina aceasta și o cântăm în “psalmi de laudă și în cântări duhovnicești” (Ef. 5, 19). Muzica în Biserică are o valoare inestimabilă și totodată este indispensabilă cultului divin public. Ca și parte integrantă a Ortodoxiei muzica se definește a fi bizantină, cu toate că ea variază de la o zonă la alta și de la o Biserică la alta. Sintagma de muzică bizantină[1] s-a încetățenit în Biserică și în teologie datorită muzicii psaltice pe care imnografii bizantini (din Imperiul Bizantin) o practicau și o impuneau prin stilul lor. Astfel vorbim de o muzică bizantină care s-a cristalizat de-a lungul veacurilor și a rămas posterității și de ce nu viitorului Bisericii ca cel mai concret și mai viu tezaur al ei. De-a lungul istoriei au existat constant cântăreți și psalți care au înfrumusețat și revoluționat metodele cântării și felul de a se cânta în sânul Bisericii, aș aminti aici doar câțiva dintre corifeii muzicii bizantine: Efrem Sirul (306-373/379), Andrei Criteanul (cca. 635 sau 660-740), Ioan Damaschin (645-749), Casiana Romana, Ioan Cucuzel (1280-1360) etc. Trebuie să precizăm că prin imnografie înțelegem formele poetico-muzicale, dar care nu se rezumă la simple texte cu caracter poetic ci sunt revelate prin inspirație dumnezeiască[2], de aceea imnografii au insistat asupra păstrării nealterate a imnelor. G. Benedict prezintă imnografia paralel cu iconografia, indicând faptul că “imnografia reprezentă poezia pusă în slujba dogmei, iar icoana reprezintă arta plastică în slujba dogmei (misterul credintei)”[3].           

Muzica bizantină s-a dezvoltat de-a lungul timpului în mod asimtotic cu poezia imnografică pe care a înveșmântat-o în sonorități și concepte muzicale[4], astfel distingem două tipuri de texte: biblice și imnografice (alcătuite se seama celor biblice).

 

 Câteva considerații despre Roman Melodul

            Sfântul Roman Melodul este sărbătorit în fiecare an la data de 1 octombrie, o zi de aleasă sărbătoare deoarece se prăznuiește și Acoperământul Maicii Domnului și mai este cinstit și Sfântul Ioan Cucuzel, un alt mare imnograf din sec. XIII-XIV. Textul Sinaxarului pentru ziua întâi a lunii îi atribuie acestui sfânt diverse numiri și aprecieri care reflectă atât calitatea sa de melod cât și importanța imnelor sale, astfel Sfântul Roman este numit “dulcele cântăreț”[5]. Roman Melodul și-a desfășurat activitatea pe vremea împăraților Anastasie și Iustinian fiind considerat astfel de istorici “poeta vere christianus”[6] și una dintre cele mai prolifice figuri ale imnografiei și muzicii bizantine.

            Ca reprezentant al imnografiei bizantine Roman Melodul este considerat continuatorul Sfântului Efrem Sirul (+379), chiar dacă nu a adoptat stilul acestuia, ci acela al poeziei dramatice[7]. Autorul celei dintâi lucrări de sinteză asupra poeziei imnografice, J. B. Pitra, îl numește pe acest strălucit melod “căpetenia vechilor melozi”[8]. Imnele inspirate ale “prințului melozilor au un accent atât de sincer, cu o putere dramatică atât de intensă, fiind podoabe de mult preț și mărgăritare pentru omul de artă”[9]. Opera imnografică a Sfântului Roman a stârnit reverberații atât în Răsărit cât și în Apus, mai ales prin cei care l-au studiat și au expus încărcătura teologică și profunzimea imnelor sale, fapt remarcat și de Nicolae Cartojan, care afirmă: “toți bizantinologii și chiar teologii catolici îl consideră ca pe un mare poet sacru, nu numai al Bizanțului, ci al întregii lumi medievale”[10]. Sfântului Roman Melodul îi sunt atribuite aproximativ 1000 de imne (dacă numărăm strofele condacelor), dintre care sau păstrat în jur de 80 (imne întregi). Imnele sale iau forma unor omilii în versuri, alcătuite din 24 sau mai multe strofe. Temele abordate sunt foarte bogate și se disting prin bogăția doctrinară[11], profunzimea gândirii și simțirii, printr-o limbă elegantă, lipsită de exagerări în figuri poetice, ceea ce denotă o sensibilitate și trăire deosebite.

 

Repere biografice și contextul istoric în care a trăit Roman Melodul

            Despre viața acestui melod nu se știu foarte multe lucruri, deoarece izvoarele istorice care conțin date biografice despre el sunt foarte puține. Înainte de a insista asupra elementelor de biografie e necesar să enumerăm și izvoarele care ne oferă infirmații despre viața sfântului:

a)      -Sinaxarul zilei 1 octombrie;

b)      -Slujba zilei 1 octombrie (din Minei) de sărbătorire a Sfântului Roman Melodul;

c)      -Un frgment dintr-un Condac alcătuit în cinstea sfântului[12];

Din informațiile adunate din aceste izvoare știm despre Roman Melodul că s-a născut în Siria, localitatea Emesa, la sfârșitul sec. V, posibil în anul 485[13] sau 491. Din Sinaxar aflăm că el era sirian, însă există mărturii care atestă că era defapt evreu[14], fapt ce i-a determinat pe unii istorici, liturgiști etc să presupună că el s-a botezat abia la maturitate[15].

            Mai știm despre Roman Melodul că a fost paraclisier la o biserică din Berith (Beirutul de azi, în Liban) de unde, datorită talentului său, a ajuns la Biserica Maicii Domnului din cartierul Cyr din Constantinopol, eveniment întâmplat pe vremea bazileului Anastasie I (491-518)[16]. La Constantinopol a trăit creștinește având o viață sfântă, fapt pentru care a intrat în grațiile Patriarhului Eftimie, dar i-a și atras invidia confraților săi care râdeau de el pentru că nu era foarte pregătit în studiul cărții. Viața sa a fost marcată de intervenția minunată a Maicii Domnului. Slujind ca deacon el a fost batjocorit de ceilalți apropiați pentru neștiința sa, fapt ce l-a mâhnit extrem de mult, însă noaptea i-a apărut Maica Domnului “înmânându-i un sul (τομος) pe care să-l înghită… dar deșteptându-se, îndată se simți inspirat și, mergând la biserică, se sui pe amvon în timpul slujbei și intonă frumosul imn, devenit apoi condacul Crăciunului: «Fecioara astăzi»… condac atât de frumos că împăratul l-a ales să-i fie cântat la masa de Crăciun în fiecare an”[17]. După unii cercetători este foarte probabil ca poetul să fie identificat cu un cleric cu același nume care a fost rânduit preot și defensor bisericesc (εκκλησιεκδικος) în anul 536 la Biserica Sfânta Sofia. Preotul acesta amintit cu numele de Roman primeste ordin sã aducã la Constantinopol pe Antim, împotriva cãruia era organizatã o adunare. Rapoartele alcãtuite în acest sens de preotul Roman depãsesc ca întindere alte rapoarte asemãnãtoare din acea vreme, ceea ce constituie un motiv în plus ca autorul lor sã fie considerat chiar Roman Melodul, ele distingându-se prin tonul si figurile poetice specifice acestui melod[18], însă nu avem nicio mărturie despre hirotonirea sfântului. E posibil ca el să fi avut și vreo funcție la curtea împăratului, fapt afirmat de același P. Vintilescu: “n-ar fi exclus ca el sã fi avut si o pozitie influentã la curte, dacã se poate trage o concluzie în acest sens din faptul cã în unele acrostihuri întrebuinteazã titlul de κυριοςîn locul epitetelor modeste si smerite, obisnuite în general în acrostihurile condacelor sale”[19].

Pe lângă condacul Fecioara astăzi… lui Roman Melodul i se mai atribuie fără niciun dubiu o culegere de 89 de imne păstrate toate în Biserica (Cyr) din Constantinopol, după adormirea sa, care a survenit între anii 555-556, fiind cauzat, probabil, de seismele dese ce aveau loc în regiune în acea epocă[20]. După alti cercetători[21], adormirea Sfântului Roman ar fi avut loc în jurul anului 562, cu siguranță după Sinodul al V-lea Ecumenic.

 

 

Creația imnografică a Sfântului Roman Melodul

            Sfântul Roman Melodul, după cum am afirmat și mai sus, a fost urmașul Sfântului Efrem Sirul, însă el a reprezentat al doilea moment semnificativ al tradiției imnografice. Stilul său este mult diferit de cel al lui Efrem Sirul, care avea un stil liric profund interiorizat, pe când Roman Melodul abordează stilul poeziei dramatice[22].  Sfântului Roman Melodul îi sunt atribuite peste 1000 de imne, dintre care sau păstrat în jur de 80-85. Imnele sale iau forma unor omilii în versuri, alcătuite din 24 sau mai multe strofe. Cele mai cunoscute dintre imnele sale sunt Feciara astăzi…, deja menționat, imnele la Nașterea Domnului, Apărătoare Doamnă…, Feciaora Maria la Crucea Mântuitorului, Trădarea lui Iuda etc ,cele mai multe sunt și astăzi în uzul liturgic, unde au intrat imediat după mutarea la Domnul a melodului[23]. Identificarea lucrărilor și a imnelor lui Roman Melodul este foarte greu de realizat, poate și din cauza faimei pe care acesta o avea. Unii autor de imne, dorins să sporească popularitatea creațiilor lor le-au pus pe seama sfântului melod, indicându-l ca autor, de exemplu, un Kontakarion (din biblioteca Abației din Grotta-Ferrata) ce conține ciclul anual al condacelor îl arată ca autor al marii majorități a condacelor[24].

 

a) -condacul ca gen literar (kontakia)

            Înainte de a defini și descrie genul kontakia, este imperios necesar să vedem etimologia și originea cuvântului condac/κοντακιον, destul de învăluită în obscuritate. Astfel există mai multe păreri vis-a-vis de originea acestei noțiuni[25]:

• Unii l-au derivat de la cuvântul κόνταξ (aruncare cu suliță), prin urmare s-au numit condace proodele aruncate din mintea poetului în fruntea poemului (de exemplu Pindar își numea imnele sale săgeți[26]);
• Alții îl derivă de la adjectivul κοντός (mic), deoarece în condac se descrie pe scurt sărbătoarea;
• O explicație mai plauzibilă e aceea care afirmă derivarea cuvântului condac de la substantivul ὁ κοντός (suliță, baston, țepușă). În vechime membranele de piele ale pergamentului, pe care se scriau imnele, se păstrau înfășurate pe un mic bastonaș rotund, adică un mic sul de lemn, astfel că numele acestuia a trecut însăși membrana înfățișată pe el, de unde reiese că , defapt, condac înseamnă sulul cu imne;

Condacul ca și gen poetic a fost foarte prezent în literatura bizantină a sec. VI, însă abia în sec. IX/X apare cu numirea caracteristică de condac. Cu toate că a perfecționat genul kontakia, Roman Melodul nu a uzitat termenul de condac/kontakia pentru creațiile sale ci le-a numit simplu cântări sau imne/imnuri.

Din punct de vedere strctural, condacul reprezintă un poem alcătuit din 18-24 strofe sau tropare, care la rândul lor, fiecare are 20-30 de versuri. Fiecare strofă se încheie cu un refren, iar în fruntea condacului, este plasat un irmos, iar deasupra acestuia stătea o strofă liberă (κουκουλιον), ce avea comun cu imnul numai glasul și refrenul. Ceea ce se numește astăzi condac, nu este kontakia propriu-zis, ci proodele[27] sau antistrofele din fruntea cântărilor sau poemelor lui Roman Melodul.  

Deși nu a lansat și inventat el genul kontakia, Sfântul Roman Melodul l-a revoluționat și i-a dat cea mai strălucitoare formă, impunându-se și rămânând posterității ca cel mai mare imnograf (și melod) de limbă greacă.

 

b) -condacul Fecioara astăzi… și imnele referitoare la Nașterea Domnului

            Petre Vintilescu ne precizează până și noaptea în care a avut loc minunata întâmplare ce va pune început frumoaselor preocupări ale lui Roman Melodul. După cum am relatat mai sus (p. 5), Maica Domnului i s-a arătat lui Roman în noaptea dinspre sărbătoarea Nașterii Domnului și i-a dat să înghită un sul, iar când s-a trezit a mers în biserica din Cyr și a cântat frumosul condac Fecioara astăzi pre Cel mai presus de ființă naște, și pământul peștera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi s-a născut prunc tânăr, Dumnezeu   cel   mai   inainte   de  veci.

Nouă ni s-a păstrat în cărțile de cult acest condac redus numai la două strofe din poemul pe care Roman l-a compus la sărbătoarea Nașterii Domnului. Întregul poem al lui Roman Melodul este analizat de cardinalul J. B. Pitra[28], care  a făcut cercetări intense legate de imnele melodului. El a găsit în întregime acest condac/poem într-un Tropologhion (carte de cântări și tropare) pe care cardinalul Pitra l-a consultat în stare de manuscris într-un codice din sec. XI.

Poemul are 24 de strofe: “strofa întâi reprezintă punerea în scenă a personajelor și descrierea locului: copilul-Dumnezeu, Fecioara Maria, îngerii, păstorii, magi, peștera. Apoi poetul salută Betleemul, casa pâinii, pământul în care s-a dezvoltat neamul lui Iesei etc… apoi Maica Domnului se adresează Cuvântului Întrupat, împăratului culcat în iesle, părăsit într-o peșteră străină. Magii se înfățișează… descriind Persia și Orientul păgân… își prezintă darurile însoțite de rugăciuni pline de unilințe. Fecioara mijlocește și cere har și mântuirea lumii, în schimbul comorilor aduse de magi și a închinării păstorilor”[29]. Celor 24 de strofe le este comun refrenul sau aclamația care apare de 24 de ori, deci ca aranjare în text apare după fiecare strofă. Acest refren reamintește personajul principal si tema poemului, nașterea Fiului. Refrenul este un salut pentru Pruncul nou-născut: παιδίον νέον, ὁ πρό αίωνων Θεός[30]. În continuare Dulce-Cântărețul elogiază Nașterea Domnului și pe Maica Domnului ca cea care L-a născut pentru mântuirea lumii, însă din acest condac[31], de o frumusețe aparte, ni s-a păstrat numai prooda (cuculionul) “Fecioara astăzi…”.

            Dacă insistăm puțin asupra textului condacului Fecioara astăzi… observăm profunzimea ideilor: cuvântul astăzi exprimă prezentul continuu, nu e o promisiune a ceva din viitor, asemenea profețiilor vetero-testamentare, ci e un “hic et nunc” ce se repetă în fiecare an. Fecioara Teotokos naște pe Cel mai presus de ființă, iar pământul îi aduce ca dar o peșteră. Mai mult decât atât, evenimentul transcende limitele peșterii și capătă proporții cosmice: “îngerii cu păstorii slavoslovesc, iar magii cu steaua călătoresc”. Motivul și scopul întrupării Fiului e unul cât se poate de clar: pentru mântuirea noastră, căci pentru NOI S-a născut Pruncul tânăr, Care era mai înainte de veci. În acest fel Roman prezintă credincioșilor pricina întrupării Domnului ca fiind împlinirea făgăduințelor făcute de Dumnezeu, prin proroci, poporului Său. Trebuie să precizăm că prooda Fecioara astăzi… nu e singurul text compus de Roman Melodul care ni s-a păstrat, ci e singurul text din condacul ei, însă mai avem păstrate și alte imne referitoare la Nașterea Domnului. Merită expuse câteva dintre acestea pentru a savura frumusețea sărbătorii pe care ele o exprimă:

a)      Sfântul Roman înfățișează răspunsul magilor înțelepți ai Orientului: “nouă întocmai Baalam ne-a arătat înșelesul cuvintelor pe care le-a prorocit zicând că o stea va răsări, o stea ce va stârpi toate prorocirile și povestirile, o stea ce va acoperi parabolele înțelepților, vorbele și enigmele lor…”.

b)      în altă strofă tot magii afirmă, comparând evenimentul cu cele întâmplate poporului evreu: “Steaua peste tot înaintea noastră mergea, precum Moisi ce înaintea voastră toiagul purta, răspândind în jur lumina cunoașterii dumnezeiești. Voi odinioară cu mană  ați fost hrăniți și din stâncă apă ați băut… noi am fost hrăniți cu bucuria Sa…”

c)      cauza venirii în lume a Mântuitorului, Dulce-Cântărețul o exprimă și mai clar într-un imn aparte, poate cel mai frumos și mai rafinat alături de Fecioara astăzi…: “Eu în scutece sunt înfășat din pricina acelora care odinioară haine de piele au îmbrăcat; și o peșteră Mă desfată din pricina acelora care au urât desfătările Raiului, îndrăgind stricăciunea păcatului. Porunca Mea dătătoare de viață ei încălcând-o, Eu pe pământ am coborât pentru ca ei viață să aibă”[32].

Imnul de la subpunctul c) prezintă cea mai scumpă ideea a Ortodoxiei (întruparea lui Hristos pentru noi și a noastră mântuire) ideea, dogmă defapt, discutată și explicată și de alți Părinți ai Bisericii. Sublimul întrupării Domnului ca eveniment cosmic, este răspunsul la neangajarea omului (prin căderea în păcat) la dialogul și comuniunea cu Dumnezeu.

 

c) -reflecții teologice asupra imnelor Sfântului Roman Dulce-Cântărețul

            Valoarea imnelor Sfântului Roman este inestimabilă, și aceasta nu pentru că acest mare melod ar fi căutat să ofere intenționat o aură de rafinament creațiilor sale, ci pentru că, în contextul religios în care-și desfășura activitatea, a fost oarecum determinat să ofere poemelor sale acuratețea teologică și de ce nu, să le înfățișeze ca răspunsuri dogmatice[33] la ereziile ce se disputau în sec. VI. Poemele sale oglindesc controversele dogmatice și luptele Ortodoxiei cu ereziile vremii[34]: monofizismul, nestorianismul etc, și pe lângă acestea apologia sa de strană s-a îndreptat de foarte multe ori în sprijinul Fecioarei Maria Teotokos, ca cea care L-a încăput pe Cel ce nici cerurile nu-L încap și nu a stricat pecețile: “Dă-mi cuvânt, Cuvinte; nu mă trece tăcând, Cel ce m-ai păzit curată; Că tu ești Fiul și Dumnezeul meu”. Iar Fiul îi răspunde Maicii Domnului:  “De vreme ce Eu sunt Cel ce sunt, Cuvântul cel din veac fiind, Din Tine M-am născut cu trupul; Și în trup pătimesc, în trup și mântuiesc: Așadar nu plânge Maică, mai degrabă astfel strigă: Binevoind, a primit a pătimi pentru noi, Fiul și Dumnezeul meu”[35]. Roman Melodul reflectă în imnele sale atât preocupările teologice ale vremii, limpezimea adevărului dogmatic, dar și realitatea evenimentelor ce fundamentează istoria mântuirii (Imne la Nașterea Domnului, Patima Mântuitorului, Învierea Lui etc) și realitatățile pământești și zbuciumul omului după Dumnezeu (Imnele Fiului risipitor, Imnul Femeii păcătoase etc).

            Pentru noi, cei de astăzi, creațiile/imnele Sfântului Roman Melodul, pe lângă valoarea teologică și literară inestimabilă, au căpătat și o însemnătate istorică: “ne face să înțelegem preocupările creștinilor din primele veacuri ale Bisericii Răsăritene, felul în care ei primeau și trăiau atunci adevărurile de credință”[36], și mai ales cum raportau ereziile la adevărul supreme prin filtrul creațiilor imnografice.

 

 

 

 

 

 

În loc de concluzii…

Sfântul Roman Melodul, cu toate incertitudinile asupra elementelor biografice, ne-a lăsat moștenire un tezaur inepuizabil și inestimabil ce îmbină în cel mai rafinat mod dramatismul epic cu subțirimea ideilor teologice și adevărul dogmatic limpede ca izvoarele harului care au adăpat mintea autorului pentru a crea astfel de poeme.

Apariția condacului nu este legată direct de Dulce-Cântărețul Roman, însă cel puțin în ce privește perenitatea acestui gen literar și afirmarea lui în sfera liturgică și muzicală este un fapt cert că el a revoluționat kontakia ca structură, mesaj și profunzimea idelor teologice. Considerat ca al doilea moment al tradiției imnografice (după Sfântul Efrem Sirul) Roman Melodul a lăsat creștinilor imne valoroase nu numai prin ceea ce am afirmat mai sus ci și prin adevărata lor dimensiune apologetică. Secole întregi condacele lui Roman, cât și a celorlalți imnografi și melozi au înrâurit pe apărătorii Ortodoxiei în a deosebi lumina de întuneric, învățătura dreaptă de cea eretică.

Opera imnografică a acestui mare melod stă ca un izvor viu ce ne îmbie să ne apropiem de Imnele Sfântului Roman, fapt deja știut și exploatat în Apus, unde condacele sale au stârnit puternice reverberații și au impresionat atât pe istorici, cât și pe muzicologi, atât pe slujitorii Bisericii cât și pe oamenii sau cercetătorii de rând, aș aminti aici câteva nume importante (J. B. Pitra, Egon Wellesz, Giussepe Gammeli etc), însă nici în România, Roman Melodul nu a rămas neobservat, sau imnele/condacele ca gen literar și importanță teologică (Petre Vintilescu, Vasile Stanciu, Mihail Voicescu, Lucian Fărcașiu etc).

 

        Sfinte Roman Melodul, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

PS: Am postat pentru cei dornici de aprofundare si o parte din Bibliografia care am folosit-o. Pentru cei interesati pot sa ofer si bibliografia straina…

PV.

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie

Izvoare

• Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
• Mineiul pe Octombrie, Ed. IBMBOR, București, 1998.
• Sfântul Roman Melodul, Imnele Pocăinței, trad. rom. de Parascheva Grigoriu, Ed. Trisaghion, Iași, 2006.
• Ioannis Kourempeles, Ρομανου Θεολογικη Δοξα, Editura Pournaras, Tesalonic, 2006.

Cărți de specialitate

1. Moldoveanu, Diac. Asist. Nicu, Izvoare ale cântării psaltice în B.O.R., Ed. EIMBOR, București, 1974.
2. Moisescu, Titus, Muzica bizantină în spațiul cultural românesc, Ed. Muzicală, București, 1996.
3. Secară, Constantin, Muzica bisericească- doxologie și înălțare spirituală, Ed. Muzicală, București.
4. Ghius, Arhim. Benedict, Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998.
5. Wellesz, Egon, A History of Byzantine Music and Hymnography, Oxford University Press, Oxford, London, 1961.
6. Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, București, 1980.
7. Vintilescu, Pr. Petre, Despre poezia imnografică în cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2005.
8. Cammelli, Giuseppe, Romano il Melode: Inni, Editore Testi Christiani, Florența, 1930.
9. Impellizzaeri, Salvatore, La leteratura bizantina da Constantino agli iconoclasti, Bari, 1965.
10. Pitra, J. B., Hymnographie de l’Eglise grecque, Imprimeria Civilta Catholica, Roma, 1867, (ediție electronică).
11. Braniște, Ene, Liturgica Generală, Ed. IMBBOR, București, 1993.
12. Romanides, Pr. Ioan, Dogmatica Patristică Ortodoxă- o expunere concisă, trad. rom. Dragoș Dâscă și Lect. Dr. Vasile Bârzu, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010.
13. Meyendorff, John, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, trad. rom. Pr. Prof. Nicolai Buga, Ed. IBMBOR, București, 1997.
14. Chifăr, Pr. Nicolae Istoria Creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2002.

Articole și studii

• Stanciu, Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile, Muzica bisericească- o emblemă a culturii universale, în rev. “Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa”, an XLII 1997, nr. 1-2.
• Secară, Constantin, Tradiție și înnoire în interpretarea cântărilor psaltice- realități și perspective, în “Acta Musicae Byzantinae”, vol. VII, Centrul de Studii Bizantine, Iași, 2004.
• Popescu, Teodor M., O nouă ediție a imnelor marelui imnograf Roman Melodul, în rev. “Ortodoxia”, an 1965, nr. 4.
• Voicescu, Drd. Mihail, Nașterea Domnului în creația imnografică a Sfântului Roman Melodul, în rev. “Studii Teologice”, an 1983, nr. 1-2.
• Fărcașiu, Lucian, Sfântul imnograf Roman Melodul. Elemente de biografie și opera sa imnografică, în rev. “Teologia”, an XIII (2009), nr. 1.
• Marchiș, Protos. Iustin și Preda, Sabin, Sfântul Roman Melodul -Condacul Întâmpinării Domnului, în rev. „Altarul Banatului”, anul XI  (2000), nr. 1-3.
• Prelipceanu, Alexandru Saint Romanos the Melodist- outstanding hymnographer of Orthodoxy, în rev. “Studii Teologice”, an 2011, nr. 2.

---

[1] Muzica bizantină a primit de-a lungul timpului definiții care i-au explicat diferitele ei laturi, însă dincolo de o definiție statică și dincolo de accepțiunea termenului muzică în Occident reprezintă cântările bisericești care prin sublimul lor ating dimensiunile doxologice ale rugăciunii (cf. Constantin Secară, Tradiție și înnoire în interpretarea cântărilor psaltice- realități și perspective, în “Acta Musicae Byzantinae”, vol. VII, Centrul de Studii Bizantine, Iași, 2004, p. 97). Muzica bizantină îngloba la origine, melodiile poemelor de ceremonial executate în cinstea împăratului, dar și în cadrul reprezentațiilor teatrale, muzica bizantină e arta vocală cultivată în Biserica Ortodoxă (vezi Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Stanciu, Muzica bisericească- o emblemă a culturii universale, în rev. “Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Theologia Orthodoxa”, an XLII 1997, nr. 1-2, pp. 81-83, de asemenea și Diac. Asist. Nicu Moldoveanu, Izvoare ale cântării psaltice în B.O.R., Ed. EIMBOR, București, 1974, p. 12), iar pentru o aprofundare a muzicii bizantine pe teritoriu țării noastre, a se vedea Titus Moisescu, Muzica bizantină în spațiul cultural românesc, Ed. Muzicală, București, 1996, p. 5-9 ș. u.

[2] Constantin Secară, Muzica bisericească- doxologie și înălțare spirituală, Ed. Muzicală, București, 2006, p. 12.

[3] Arhim. Benedict Ghius, Taina Răscumpărării în imnografia ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1998, p. 10.

[4] Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Stanciu, art.cit., p. 85.

[5] Vezi Sinaxarul zilei 1 din Mineiul pe Octombrie, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 31.

[6] Istoricii și muzicologii l-au numit veterum melodorum princeps sau cel mai mare dintre poeții ecleziastici ai tuturor timpurilor (Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, Oxford University Press, Oxford, London, 1961, pp. 13-17).

[7] Sfântul Roman Melodul, Imnele Pocăinței, trad. rom. de Parascheva Grigoriu, Ed. Trisaghion, Iași, 2006, p. 25.

[8] J.B. Pitra, Hymnographie de l’Eglise grecque apud Teodor M. Popescu, O nouă ediție a imnelor marelui imnograf Roman Melodul, în rev. “Ortodoxia”, an 1965, nr. 4, p. 564.

[9] Drd. Mihail Voicescu, Nașterea Domnului în creația imnografică a Sfântului Roman Melodul, în rev. “Studii Teologice”, an 1983, nr. 1-2, p. 18.

[10] Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Ed. Minerva, București, 1980, p. 13.

[11] Lucian Fărcașiu, Sfântul imnograf Roman Melodul. Elemente de biografie și opera sa imnografică, în rev. “Teologia”, an XIII (2009), nr. 1, p. 116.

[12] Este vorba despre un Condac, scris de un anonim și păstrat într-un Kondakarion la Moscova. Acest Condac cuprinde două tropare numite προίμιων și trei strofe numite icos. Traducerea românească a acestui tropar se poate vedea la Protos. Iustin Marchiș și Sabin Preda, Sfântul Roman Melodul -Condacul Întâmpinării Domnului, în rev. „Altarul Banatului”, anul XI  (2000), nr. 1-3, pp. 123-154.

[13] Ioannis Kourempeles, Ρομανου Θεολογικη Δοξα, Editura Pournaras, Tesalonic, 2006, p. 21 apud Lucian Fărcașiu, art, cit., p. 116.

[14] Deși s-a născut în Siria, Roman Melodul era totuși evreu, avem o mărturie în acest sens, un tropar în care  se spune: „Născut din evrei, dar mintea având-o întărită, n-a fost un fariseu, ci vas de cinste în vistieria tainică din care inimile credincioșilor citesc și învață; nu a fost Saul, ce aducea furtuna, ci Pavel, cel ce povățuia la liniște…” (a se vedea la Protos. Iustin Marchis si Sabin Preda, art. cit., p. 125). Tot in sprijinul acestei ipoteze mai avem și o presupunere, logică de altfel, a Părintelui Petre Vintilescu: „atitudinea sa neagresivă față de iudei, în polemica imnelor sale” (Despre poezia imnografică în cărțile de ritual și cântarea bisericească, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2005, p. 46).

[15] Ibidem, p. 73, de asemenea acest fapt e susținut și de Giuseppe Cammelli, Romano il Melode: Inni, Editore Testi Christiani, Florența, 1930, p. 19.

[16] Drd. Mihail Voicescu, art. cit., pp. 18-19, de asemena despre acest fapt dau mărturie și Giuseppe Cammelli (op. cit., p. 12) și Salvatore Impellizzaeri, La leteratura bizantina da Constantino agli iconoclasti, Bari, 1965, p. 214, (ediție electronică).

[17] Ibidem p. 19, vezi și Sfântul Roman Melodul, op. cit., p. 25; Giuseppe Cammelli, op. cit., p. 17.

[18] Preotul acesta, amintit cu numele de Roman primește ordin să aducă la Constantinopol pe (oarecare) Antim, împotriva căruia era organizată o adunare. Rapoartele alcătuite în acest sens de preotul Roman depășesc ca întindere alte rapoarte asemănătoare din acea vreme, ceea ce constituie un motiv în plus ca autorul lor să fie considerat chiar Roman Melodul, ele distingându-se prin tonul și figurile poetice specifice acestui melod, în acest sens Petre Vintilescu (op. cit.) face următoarea precizare: “în anul 536, (când Roman cânta într-un condac restaurarea Bisericii Sfânta Sofia), fu orânduit la această Biserică, în calitate de preot și defensor bisericesc  un preot cu numele Roman. Acest preot Roman primi în același an ordin de la sinodul local, convocat împotriva lui Antim și Sever, ca împreună cu trei episcopi, dintre care unul din Berith, cu încă un preot și cu doi diaconi, să caute și să aducă pe Antim, care nu se prezentase. Este neîndoielnic faptul că nu poate fi vorba decât despre Roman Melodul, mai ales că, din rapoartele depuse de trimiși la sedința a treia a sinodului, se vede că cel întocmit de Roman egalează în întindere pe toate celelalte patru laolaltă, excelând în același timp prin ton și prin figuri poetice” (pp. 47-48).

[19] Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 47.

[20] Lucian Fărcașiu, art. cit., p. 118.

[21] G. H. Bultmann, Romanus der Melode. Festgesange, Züric-München-Pederborn-Wien, 1960 pp. 102-148 și H.G. Beck, Kirche und theologhische Literatur im bizantinischen Reich, Munchen, 1959, p. 76 apud Lucian Fărcașiu, art. cit., pp. 118-119.

[22] Literatura siriacă din vremea lui Roman cunoștea astfel, trei feluri de poezie imnograficã: memra, madrasha și soghita. Aceste trei forme de poezie cuprind unele elemente care vor apărea mai târziu în condac: memra este astfel o predică ritmată, asemănătoare condacului, însă cu o metrică simplă, care nu avea acrostih si nici refren. Un metru mult mai complicat, cu acrostih și refren poate fi găsit în genul madrasha, deși acesta diferă mult de condac în metrică. În soghita, cel de-al treilea gen poetic sirian, episoadele biblice sunt prezentate în formă dialogică. Provenind din mediul sirian, Sfântul Roman preia, în parte, elemente din cele trei genuri poetice. Noua formă poetică a lui Roman moștenește astfel din memra forma omiletică a poeziei sale, ca o legătură între imn și sărbătoarea descoperită în citirea Sfintei Scripturi, iar din madrasha si soghita împrumută caracterul poetic al imnelor sale (vezi Lucian Fărcașiu, art. cit., p. 121), și Petre Vintilescu (op. cit.) face referire la aceste genuri siriace însă părerea lui diferă. El apără originalitatea lui Roman Melodul punând explicația de mai sus -care lasă să se întrevadă că cele trei tipuri de poezie siriacă l-au înfluențat pe melod- pe seama criticii moderne (p. 54).

[23] Papadopoulos Kerameus a descoperit în 1905 un manuscris grecesc original referitor la faptele și minunile Sfântului Artemie, menționează că Artemie a făcut o minune în favoarea unui tânăr care petrecea noaptea în veghe cântând imnele smeritului Roman (cf. Giuseppe Cammelli, op. cit., p. 18 și Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 49).

[24] Lucian Fărcașiu, art. cit., p. 124.

[25] Vezi Pr. Petre Vintilescu, op. cit., pp. 53-54.

[26] Coord. Wilhelm Christ, Anthologia graeca carminum christianorum, Lipsiae, 1971, p. LXVI apud Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 53.

[27] Prooda (κουκουλιον) e prima din cele două strofe intercalate după cântarea a șasea a canoanelor, iar a doua strofă e icosul sau irmosul. Icoase au fost numite mai apoi și strofele imnului. Petre Vintilescu (op. cit., p. 56) afirmă:  “s-a aplicat numele de icos (casă) strofelor unui imn, deoarece ele au fost comparate cu încăperile unui mare edificiu… posibil ca acest obicei să fi avut la bază o influență a limbii ebraice, în care casă înseamnă și poezie (vezi și Giussepe Gammalli, op. cit., pp. 51-53), vezi și Alexandru Prelipceanu, Saint Romanos the Melodist- outstanding hymnographer of Orthodoxy, în rev. “Studii Teologice”, an 2011, nr. 2, pp. 92-97.

[28] J. B. Pitra, Hymnographie de l’Eglise grecque, Imprimeria Civilta Catholica, Roma, 1867, p. 42 (ediție electronică).

[29] Ibidem, pp. 47-48.

[30] Ibidem, p. 47, vezi și Petre Vintilescu, op. cit., p. 51.

[31] Mă refer la accepțiunea condacului din acea vreme, când condacul era prin definiție o poezie, un poem ce trebuia cântat pe o melodie (tropărească) compusă cu măiestrie, despre care Paul Maas spune: “cum se va fi cântat această melodie?… nu prea știm multe despre aceasta, dar întinderea mare și caracterul epic al condacelor ne lasă să bănuim că muzica era aproape un recitativ” (Paul Maas, Das Kontakion, Byz. Zeits., 1910, p. 289 apud Petre Vintilescu, op. cit., p. 52).

[32] Sfântul Roman Melodul, op. cit., pp. 19, 70 și 104.

[33] Părintele Ene Braniște (Liturgica Generală, Ed. IMBBOR, București, 1993) explică acest aspect: “Imnologia a avut chiar de la început (și) un caracter dogmatic, ea fiind stimulată în mare măsură în lupta cu ereticii… astfel imnologia s-a transformat într-o adevărată replică dogmatică- doctrinară… sugestivă prin însăși titlurile ei” (p. 730), dacă facem un ritorno pe roata istoriei Bisericii vedem că acest fapt a fost exploatat și de eretici, de exemplu Arie își răspândea învățăturile eretice cu ajutorul cântării (sec. IV).

[34] Unele erezii reapăruseră în sec. VI, cum a fost monofizismul, reînviat de scrierile (Henoticonul) lui Philoxen de Mabbug, care și-a făcut cunoscute scrierile la sfârșitul sec. V (cf lui Andrew Louth, Studiu Introductiv, în Roman Melodul, op. cit., p. 28). Pentru o aprofundare adecvată a situației ereziilor în perioada Sinoadelor Ecumenice vezi Pr. Ioan Romanides, Dogmatica Patristică Ortodoxă- o expunere concisă, trad. rom. Dragoș Dâscă și Lect. Dr. Vasile Bârzu, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010, pp. 13-77, dar și John Meyendorff, Hristos în gândirea creștină răsăriteană, trad. rom. Pr. Prof. Nicolai Buga, Ed. IBMBOR, București, 1997, pp. 9-73, și de asemenea Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, vol. II, Ed. Trinitas, Iași, 2002, pp. 19-106 ș. u., dacă facem o trecere în revistă a ereziilor și studiem pe Sfinții Părinți și mai ales pe imnografi putem cocluziona că strana, ca și spațiu eclesial, a avut în acele secole și o dimensiune apologetică, strana a fost bastionul de rezistență a combaterii ereziilor și de afirmare a adevărului dogmatic.

[35] Vezi Sfântul Roman Melodul, op. cit., pp. 144-145. Elementele de mariologie dublate de accentele soteriologice ce reflectă scopul întrupării Fiului sunt presărate mai în toate imnele Melodului, începând de la arhi-cunoscutul condac/proodă Fecioara astăzi… și mai ales în Imnele Sfintei Marii la Crucea Domnului (pp. 135-154).

[36] Drd. Mihail Voicescu, art. cit., p. 27.

Problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi

E un lucru cert că au existat întotdeauna pericole care au ameninţat integritatea familiei, dar acestea au fost mai puţine în secolele anterioare, pe când în secolul XXI pe lângă cele de dinainte s-au mai adăugat unele cu totul noi şi s-au intensificat altele. Principala cauză de divorţ îngăduită de stat şi de Biserică înainte, era infidelitatea conjugală sau adulterul. Se cere aici făcută precizarea că tot ceea ce se petrece până la divorţ se constituie într-o grupă ce se intitulează generic probleme cu care se confruntă familia sau cauze ce duc la destramarea ei, pe când divorţul este finalitatea familiei nucleare, tradiţionale  sau “moartea morală a familiei” . În cele ce urmează voi face o prezentare a (pricipalelor) probleme cu care se confruntă familia creştină ortodoxă în început de mileniu III:
a) Adulterul. Multă vreme adulterul a fost singura cauză care făcea posibil divorţul. Despre adulter găsim referinţe atât în Vechiul Testament, la Ieş. 20, 14 vedem că gravitatea acestui fapt este atât de mare şi dăunătoare familiei încât Dumnezeu a reglementat acest lucru în porunca a-VII-a: “Să nu fii desfrânat/ Să nu preacurveşti” (depinde de ediţie), apoi la Lev. 18, 20 se spune: “cu femeia aproapelui tău să nu te culci… ca să (nu) te spurci”, cât şi în Noul Testament, unde Mântuitorul condamnă adulterul şi-l consideră ca pe un motiv canonic de divorţ : “oricine va lăsa pe femeia sa, înafară de pricină de desfrânare, o va face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter” (Mt. 5, 38).
Ce este adulterul? În încercarea de a da o definiţie scurtă putem spune că adulterul este trădarea fidelităţii conjugale, căderea din harul căsătoriei, însă dacă ar fi să dăm o definiţie pe înţelesul tuturor, am putea-o formula aşa: “adulterul este legătura nelegiuită (nepermisă) a unui bărbat căsătorit, cu altă femeie decât a sa, sau a unei femei căsătorite, cu un bărbat altul decât al ei” .
Taina Căsătoriei îi leagă prin har şi iubire pe cei doi soţi presupunând respectarea legământului până la moarte, ori dragostea şi adulterul se exclud, nu pot exista împreună; adulterul distruge esenţa tainică a căsătoriei, devine semn evident al faptului că din căsătorie/familie a dispărut iubirea, situaţie ce atrage după sine disoluţia interioară a căsătoriei . O căsătorie este adevărată doar prin iubire şi susţinută în adevăr prin harul Tainelor, de aceea putem îndrăzni să afirmăm că materia Tainei Cununiei este iubirea dintre soţi, ori dacă adulterul exclude iubirea, se dovedeşte că nu a mai rămas nimic din materia Tainei.
În societatea în care trăim, adulterul, numit şi infidelitate conjugală, termen ce ar părea că îndulceşte încărcătura gravă a faptului în sine, nu mai reprezintă ceva tabu sau nu mai este văzut ca un delict atât de grav ca în Evul Mediu, şi nici nu mai înspăimântă pe cel care se dedă la înfăptuirea lui. Această realitate e posibilă poate şi din pricina nemumăratelor posibilităţi ce le oferă cadrul actual al societăţii; viaţa modernă şi avântul fulminant al tehnologiei au făcut ca definiţia şi gama infidelităţilor să-şi mărească orizontul şi numărul. De la banalele SMS-uri, chat-uri, forum-uri, literatura şi materiale pornografice şi până la cadrul unei aventuri clasice toate sunt unelte ce facilitează şi contribuie negativ la realizarea de facto a infidelităţilor conjugale . În ce priveşte situaţia infidelităţii conjugale, văzută de Noul Cod Civil, putem afirma că deşi s-a luat atitudine în acest sens, lucrurile nu sunt destul de clare, în sensul că în Noul Cod Civil se reglementează doar un aspect financiar, astfel, cel care se dovedeşte a fi infidel poate fi obligat, în caz de divorţ, să plătească celui înşelat despăgubiri (art. 388 ş.u.) , pe lângă acest aspect pur juridic şi fără implicaţii morale şi religioase, chiar dacă în art. 309 (a.1) se spune că soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral, observăm că infidelitatea conjugală nu mai constituie unpăcat atât de greu. Gravitatea adulterului constă în faptul că pe lângă păcatul săvârşit şi trădarea faţă de celălalt soţ, răpeşte şi prostituează un trup ce este proprietatea altuia şi aduce dezolare şi ruină în sânul familiei.

b) Noile tipuri de familii şi deviaţiile sexuale actuale. O altă cauză a destrămării familiei tradiţionale şi a slăbirii coeziunii ei interioare o constituie modelele noi de familie “care nu sunt altceva decât forme denaturate ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie, aceste modele de aşa zise noi familii încearcă să ofere un model alternativ faţă de ceea ce înseamnă familia serioasă şi adevărată” .
b1) Un tip de familie este considerat astăzi şi concubinajul. Sociologia defineşte concubinajul ca “un mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului de căsătorie” , deşi în cadrul acestei coabitări cei doi realizază majoritatea funcţiilor familiei, trăirea în concubinaj este o percepţie falsă şi dăunătoare societăţii şi sufletului mai ales. Societăţii prin aceea că, în concubinaj se urmăreşte satisfacţia sexuală, fuga de responsabilităţi etc şi se afirmă dezinteresul pentru funcţia reproductivă, iar în ce priveşte sufletul, prin aceea că cei doi se găsesc în afara Tainei Căsătoriei, vieţuind în păcat, de aceea şi unirea lor e una în păcat nu în harul Căsătoriei; astfel concubinii îşi pun în primejdie mântuirea sufletului. Chiar dacă sunt căsătoriţi civil, cei doi tot în concubinaj se găsesc, într-o formă oficială am putea spune, căci pe lângă păcatul lor, ei nu pot fi primiţi la Sfintele Taine, decât numai în momentul în care hotărăsc să se spovedească şi să se unească prin Taina Căsătoriei. Diferenţa dintre căsătorie şi concubinaj (pe lângă cea religioasă, morală etc) constă în aceea că concubinajul este marcat de o fragilitate sporită accentuată de motivaţii de ordin psihologic, în care cei doi cred că se găsesc într-o căsătorie de probă, încercare, căutare unei potriviri de caracter  etc, din păcate tot aşa gândesc astăzi foarte mulţi tineri, care până să se căsătorească, vieţuiesc în concubinaj şi câte 3-4 ani, bineînţeles că trebuie precizat că nu toţi trăiesc astfel. Concubinajul, marcat de o fragilitate aparte, sfârşeşte în 60% dintre cazuri printr-o simplă despărţire, iar în restul cazurilor se ajunge la căsătorie, fie de bună voie şi din iubire, fie obligaţi de faptul că, în timpul perioadei de concubinaj, a apărut un copil, doi etc. Acesta este şi motivul pentru care foarte multe state au legiferat concubinajul; se nasc foarte mulţi copii din cuplurile necăsătorite: pe locul întâi e Islanda cu 65% copii născuţi din relaţii de concubinaj, Danemarca şi Suedia cu 55%, Anglia 43% etc. Astfel ne punem întrebarea: de ce nu se mai căsătoresc tinerii şi trăiesc în concubinaj? Există câteva cauze posibile: emanciparea societăţii româneşti după modelul occidental; prelungirea studiilor şi dorinţa de a face carieră; lipsa resurselor necesare unui trai decent; problemele financiare, la care se mai adaugă legiferarea concubinajului în Codul Familie şi în Noul Codul Civil, şi mai grav decât atât e apropierea dintre concubinaj şi căsătorie realizată în interpretarea art. 8 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, care prevede că orice persoană are dreptul să i se respecte viaţa de familie, însă în accepţiunea Curţii Europene noţiunea de familie are 2 înţelesuri: de jure- ca o consecinţă a încheierii actului jurudic de cununie; şi de facto- ca rezultat al convieţuirii dintre bărbat şi femeie, fără încheierea căsătoriei . Această atitudine occidentală faţă de familie, care aproape că nu mai face diferenţa între cei care trăiesc în concubinaj şi cei căsătoriţi, este una foarte tragică ce ar trebui să ne ridice mai multe întrebări, eu aş aminti doar una: De ce a dispărut perspectiva religioasă a vieţii de familie din orice reglementare a Uniunii Europene pe această temă?
b2) În societatea zilelor noastre o structură tot mai des întâlnită este familia monoparentală. În societatea tradiţională, ce avea la bază familia extinsă, cea monoparentală era dezaprobată, însă în societatea modernă viziunea asupra familiei s-a schimbat, şi atunci când problemele apar în sânul unei familii, în loc să se caute soluţii viabile pentru familia în cauză, de multe ori instanţele judecătoreşti neţinând cont de integritatea familiei şi de statutul acesteia ca mică biserică, consideră că este mai bine pentru copii ca părinţii să se despartă decât să fie supuşi unui climat conflictual, care oricum va exista şi după despărţire, în încercarea fiecărui părinte de a-i atrage pe copii de partea lui. Familia monoparentală are legătură şi cu concubinajul, în sensul că acesta poate duce la apariţia acestui tip de familie, şi dau aici un exemplu: în urma naşterii unui copil unul din părinţi acceptă să-l crească, fără a-l obliga pe celălalt să participe activ la creşterea copilului. Acest aspect arată limpede că o astfel de structură familială  nu e sănătoasă şi benefică pentru copil, în sensul că acesta e lipsit de dragostea ambilor părinţi, de comuniunea familială şi în mod cert de posibilitatea unei educaţii adecvate . În acest climat conflictual este indispensabilă intervenţia Bisericii, care are totuşi o soluţie sau mai exact un remediu  pentru a evita crearea unor noi familii (monoparentale, reconstituite etc) pe fondul unei rupturi apărute într-o familie sănătoasă din toate punctele de vedere.
b3) În acest context trebuie făcută câteva referiri şi la familiile recosntituite , care se formează prin recăsătorie, în urma unui divorţ, deces etc. Acest tip de familie nu e neapărat dăunător societăţii şi nici Bisericii, după cum bine ştim Biserica admite prin pogorământ căsătoria a doua şi a treia, însă problemele apar atunci când în aceste familii, soţii au copii din căsătoriile anterioare, care nu pot fi educaţi adecvat şi care nefiind fraţi de sânge crează anumite stări de conflict.
b4) Devianţele sexuale. Prin devianţă sexuală se înţelege orice formă de comportament sexual ilicit, sau forme total denaturate de relaţie nefirească dintre persoane de acelaşi sex, prin practicarea păcatelor împotriva firii (homosexualitatea şi lesbianismul), acestea atacă direct scopul căsătoriei: naşterea de princi şi mântuirea. Aceste devianţe au existat dintotdeauna, le întâlnim şi în Sfânta Scriptură , însă ceea ce ne pune în gardă astăzi e modul cum sunt privite acestea, şi anume ca fiind normale şi capabile de integrare socială, însă ele nu sunt decât forme bolnavicioase ale instinctului de procreare, pe care Biserica nu le acceptă niciodată. Ceea ce este şi mai grav, îl constituie faptul ca în aceste forme de vieţuire, copiii care se nasc în familiile adevărate şi normale, fiind înfiaţi de asemenea cupluri cu viaţă nefirească, devin obiectul plăcerii lor şi al deformării instinctului procreerii, aşa cum şi colectivismul sexual transformă omul în sclavul plăcerilor dereglate de păcat, ca şi întreaga gamă a perversiunilor sexuale care coboară pe om sub demnitatea sa .
c) Avortul. Această mare problemă a secolelor XX şi XXI şi cu siguranţă şi a celor următoare, macină şi distruge oameni, familii şi naţiuni, ba mai mult îi determină pe cei căsătoriţi să vadă în relaţia dintre bărbat şi femeie numai plăcerea, înlăturând obligaţiile familiale. Dacă până nu demult lumea trăia sub îndemnul biblic: “creşteţi şi vă înmulţiţi”, astăzi lumea fuge de acest îndemn urmându-şi instinctul într-o manieră hedonistă. Suprapopularea  sau extincţia populaţiei sperie oarecum cuplurile şi le înfluenţează numărul de copii pe care vor să-i nască, şi dacă totuşi au ajuns la limita propusă, limită ce nu depăşeşte astăzi 1-2 copii, practică avortul care nu e altceva decât un asasinat, de care cei mai mulţi nu-s conştienţi, din pricina faptului că nu au fost educaţi şi informaţi în acest sens; ei trebuie conştientizaţi că din momentul unirii spermatozoidului cu ovulul, că încă din starea de organism monocelular este vorba despre o fiinţă vie integrală . Un lucru care doare şi mai tare cu privire la avort, este tragedia legalizării acestuia, destul de veche în România . Acest lucru este foarte grav deoarece dă libertatea de a se comite crimă, cu alte cuvinte este singura crimă permisă şi legală, poate că acesta este şi motivul pentru care statisticile sunt înspăimântătoare. În România, între anii 1957-2008 există înregistrate 22178906 avorturi , e o realitate foarte tristă pentru un popor ortodox, o realitate care doare din toate punctele de vedere. O întrebare care se pune frecvent e aceea: Acceptă Biserica avortul? Răspunsul e categoric: Nu, deoarece avortul are aceiaşi gravitate ca şi crima, însă există o situaţie în care “Biserica acceptă avortul doar în cazul în care trebuie să se facă o alegere între viaţa mamei şi a copilului, este admisibil moral să se acorde prioritate mamei” .
d) Migraţia. Este un fenomen la modă în România, început prin anii ‘90 şi intensificat în anii 2000, şi care ridică atâtea probleme, atât în ce priveşte stabilitatea familiei, cât şi educaţia copiilor ce au părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Fenomenul acesta crează câteva scenarii nefavorabile familiei şi Bisericii: un părinte rămâne în ţară cu copiii, iar celălalt lucrează în străinătate, unde furat de mirajul financiar şi posibilitatea locurilor de muncă, pune viaţa religioasă pe un alt loc, asta cu atât mai mult cu cât “Ortodoxia în Occident rămâne o prezenţă discretă, iar asistenţa socială în diaspora nu e foarte diversificată” . Acesta e un scenariu, dar un altul cu implicaţii şi mai grave este acela în care ambii părinţi pleacă în Occident la muncă, iar copiii rămân în grija bunicilor, neamurilor, fapt ce atrage după sine câteva consecinţe grave: -copiii sunt privaţi de dragostea ambilor părinţi, însă sunt stimulaţi financiar de aceştia având posibilitatea de a deschide şi alte uşi interzise, fără ca cineva să îi oprească şi să le ofere posibilitatea de a discerne; apoi scindarea familiei prin separarea părinţilor de copii aduce şi mai multă fragilitate şi scade potenţialul vieţii religioase, copiii nu mai frecventează biserica, şi prin aceiaşi situaţie trec şi părinţii pe motiv că programul de muncă nu le permite. Este vremea să luăm atitudine şi să demonstrăm că familia -mică biserică- este mai importantă decât chemarea financiară a Occidentului.
e) Influenţa mass-media. Prin mijloacele de informare, dar mai ales prin televiziune, publicaţii şi reviste cu conotaţii sexuale, internet şi programe TV se atentează la viaţa de familie, apoi prin publicitatea care se face pronografiei şi pacatelor împotriva firii, sexualităţii în general, îi deturnează pe tineri de la adevărata viaţă de familie, punându-le pe primul loc satisfacerea exagerată şi nefirească a instinctului sexual.
Problemele cu care se confruntă familia creştină nu se rezumă numai la cele de mai sus, ci sunt mult mai multe şi diferite ca prioritate, efecte, consecinţe etc, însă ceea ce e bine de reţinut e că dacă s-ar lua atitutine într-un mod şi mai serios în rezolvarea problemelor mari, ar dispărea din grafic multe din cele mai puţin periculoase. Ei bine, pe acest fundal al noilor provocări seculare ce ameninţă familia trebuie să apară curajul Bisericii de a se implica pe deplin în acestea şi de a căuta soluţii actuale care să garanteze “supravieţuirea” familiei creştine în societatea secolului XXI.

Fragment… Vasile Pop

Lucrarea misionară a Bisericii în sfera familiei (sec. XXI)

Misiunea Bisericii în secolul XXI, nu mai poate fi aceiaşi ca şi în secolele trecute, şi asta cu atât mai mult cu cât în societatea noastră secularizată se cere o rearticulare a valorilor creştine, asigurarea perenităţii acestora în lume, cât şi reorientarea spre familia creştină ortodoxă ca spaţiu de misiune şi de reflectare a lucrării lui Dumnezeu în lumea contemporană.
Lucrarea misionară a Bisericii în lume nu trebuie să facă abstracţie de familia (creştină) privită holistic, din punct de vedere religios, moral, social, cultural etc, căci eficacitatea misiunii Bisericii într-o comunitate, societate, naţiune depinde într-o oarecare măsură de importanţa pe care o acordă familiei şi de cum gestionează/rezolvă problemele actuale ale acesteia, probleme care sunt nu numai ale familiei, ci şi ale societăţii şi mai cu seamă ale Bisericii. Biserica are misiunea de a-i uni pe oameni cu Dumnezu şi de-ai uni între ei, în acest sens familia “prin unirea dintre bărbat şi femeie oferă modelul de comuniune care sugerează o imagine imperfectă a comuniunii absolute în Dumnezeu” , fiind o cale de a spori în comuniune şi totodată un temei de creştere spirituală.
Familia creştină, fiind celulă a societăţii, este la fel de bine şi o celulă a Bisericii “esenţială pentru creşterea Bisericii în lume şi pentru răspândirea credinţei în lume” , de aici reise că familia extinde Biserica în timp şi spaţiu.

Provocări actuale şi perspective misionare pentru secolul XXI

Provocările zilelor noastre sunt multiple şi dintre cele mai grele, de aceea nu o să fac o clasificare a lor, ci o să tratez câteva aspecte legate ce provocările familiei creştine în secolul nostru. Începând cu secolul XX şi continuând cu anii 2000, putem spune că asistăm la un fenomen nou şi -se pare- convenabil societăţii actuale, şi anume disoluţia familiei- o criză a familiei susţinută de o puzderie de cauze şi noi probleme care au apărut vis-a-vis de familie în general şi familia creştină (ortodoxă) în special.
Actualmente asistăm la o declasare a familiei tradiţionale în favoarea noilor tipuri de familie, lucru remarcat de majoritatea teologilor şi profesorilor care scriu pe această temă. Părintele Vasile Leb, face o remarcă foarte importantă cu privire la fmilia tradiţională afirmând că din cauza faptului că relaţia dintre bărbat şi femeie este redusă numai la placerea trupească, societatea actuală consideră o formă perimată şi căzută în desuetudine modelul tradiţional al familiei , acest fenomen este dublat şi de frica modernă de căsătorie, despre care Wiser’t Hooft scria: “că  nu este un semn de emancipare, ci de orbire asupra adevăratei naturi a relaţiilor umane, iar expresii precum «o căsătorie este atât de definitivă» sau «noi preferăm să trăim împreună atâta timp cât ne iubim, nu cât trăim» sau «nu dorim să ne angajăm la asemenea responsabilităţi» etc arată că în mare parte tinerele generaţii sunt inconştiente de adevărata valoare a acestei legături adânci, care este unul din cele mai bogate tezaure dăruite umanităţii” .
O altă provocare din partea societăţii o reprezintă înlocuirea valorilor creştine cu problemele şi priorităţile financiare, în zilele noastre problema se pune în felul următor: prosperitatea unei familii, comunităţi, naţiuni etc depinde de cât de bine îşi gestionează problemele financiare, producţia şi mai ales profitul, liantul societăţii şi de altfel singurul care oferă posibilitatea dezvoltării într-o societate consumistă. Banii, care astăzi au devenit o prioritate în orice structură socială sau instituţie sunt un factor de instabilitate, tocmai datorită rolului important pe care-l joacă reprezentând rădăcina conflictelor la nivel individual, familial, social, inter-statal chiar etc. După cum Psalmistul David spunea: “idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri făcute de mâini omeneşti…” (Ps. 135, 15) la fel, nu sunt diferiţi nici idolii societăţii noastre. La nivel familial, banii trebuie înţeleşi ca un dar de la Dumnezeu, care “ne-a dat totul cu (din) belşug… spre îndulcirea noastră ” (I Tim. 6, 17). Banii nu sunt esenţiali şi nici scop în sine, ci mijloc de relaţionare şi ajutorare, de aceea ei nu ar trebui să fie motiv de conflict, căci “viaţa cuiva nu stă în prisosul bogăţiilor sale” (Lc. 12, 15). Opulenţei şi exuberanţei ce domină cotidianul trebuie să-i opunem spusele Apostolului Pavel: “celor bogaţi în veacul de acum, porunceşte-le să nu se semeţească şi nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeu Cel viu” (I Tim. 6, 17-18).
Provocărilor şi tendinţelor actuale, cât şi maldărului de probleme cu care se comfruntă familia creştină astăzi le putem opune câteva perspective misionare şi/sau remedii pastoral-misionare concrete, aplicabile la nivelul comunităţii şi al familiei. Nu e necesar ca Biserica să vină cu proiecte supraîncărcate, strategii sofisticate, ci e imperios necesar să (re)descopere societăţii secularizate şi secularizante şi mai ales familiei creştine a secolului XXI valorile care stau la temelia ei şi pe care le-a pierdut sau a renunţat voit la ele.
În primul rând, Biserica trebuie să redescopere familiei actuale “tridimensionalitatea relaţiei de iubire”: iubirea în familie, iubirea soţilor între ei şi deschiderea spre un al treilea  (al patrulea etc), cu alte cuvinte trebuie să-i redefinească familiei şi să-i afirme în societate statutul de chip al comuniunii treimice. Pe lângă reproducerea naturală, în familie, mai există şi o reproducere spirituală, amândouă au la bază iubirea, care la rândul ei are la bază iubirea dintre Hristos şi mireasa Sa- Biserica (Ef. 5). Această iubire se cere reafirmată şi redescoperită în sfera familiei astăzi şi dublată de sfinţenia şi comuniunea membrilor.
În al doilea rând, misiunea Bisericii este de prezenta familia ca un mediu de evanghelizare, în sensul mărturisirii lui Hristos, de către părinţi copiilor, şi mai nou, de către copii părinţilor, asta în contextul actual al societăţii noastre, în care raporturile sunt inversate, de multe ori copiii prin credinţa lor statornică se dau exemplu părinţilor şi reuşesc să-i aducă pe aceştia de la starea de creştini nominali, la starea de creştini practicanţi, de la nivelul pur teoretic la cel al ortopraxiei, de aceea “unul dintre imperativele misionare actuale este acela de a predica Evanghelia și a transmite Tradiția în rândul celor ce nu cunosc pe Hristos sau sunt creștini numai cu numele” . Familia poate deveni astfel un vehicol al mărturisirii creştine, un factor de misiune, de propovăduire al lui Hristos, într-un spaţiu eclesial convergent spre Biserică . În aceste timpuri, destul de vitrege, se impune ca un deziderat reuşita familiei de a fi o prelungire a Bisericii în lume şi o aducere a lumii în Biserică, de aceea ca mediu de evanghelizare, familia îi educă pe copii în lumina Evangheliei lui Hristos, şi-i aduce la Biserică, fapt ce-l vor face şi ei cu copiii lor din generaţie în generaţie.
În al treilea rând se cere reafirmat faptul că familia este tot atât de importantă ca şi viaţa, din ea izvorăşte viaţa, familia este o “uzină a vieţii”, a perpetuării neamului omenesc, minune posibilă prin procreare (cea mai fină conlucrare dintre om şi Dumnezeu în cadrul familiei). Societatea secolului XXI are nevoie să preţuiască viaţa, iar ca să facă acest lucru, trebuie să ştie cum, trebuie să fie educată în acest duh al preţuirii vieţii, de aceea eforturile misionare ale Bisericii, dublate de cele ale Bioeticii trebuie depuse tocmai în acest sens, căci dacă nu ştim ce este viaţa şi de ce depinde ea de familie, nu putem nici să o preţuim, iar dacă nu o preţuim, o risipim, fapt ce îl demonstrează statisticile despre avort .
O altă perspectivă misionară, care are legătură sau se completează reciproc cu cea expusă mai sus, şi care din fericire este luată în calcul, dar nu exploatată corect, ar fi întensificarea dialogului religie-ştiinţă, cu accentul pe teologie-medicină, dialog pe care Biserica Ortodoxă ar trebui să-l amplifice, cu atât mai mult cu cât ştiinţa avansată a secolului nostru, confirmă ceea ce afirmă religia. Am afirmat mai sus că “nu-i exploatată corect” sau deplin, în sensul că adeseori răspunsurile ortodocşilor (rigorişti) sunt foarte categorice, nu lasă loc unui dialog deschis şi peren, sunt neargumentate şi chiar fundamentaliste . De ce să lăsăm unii cercetători să afirme că familia tradiţională nu mai satisface cerinţele mileniului III, şi să promoveze devianţele sexuale ca homosexualitatea şi lesbianismul, când în baza unui dialog real teologie-medicină, Biserica poate demonstra din punct de vedere religios şi medical perfecţiunea vieţii de familie şi beneficiile acesteia? Din punct de vedere religios: cei căsătoriţi (bărbatul şi femeia) nu trăiesc în păcatul desfrânării, ci în armonie şi comuniune, iar din celălalt punct de vedere medicina nu face altceva decât să confirme armonia vieţii de familie, şi avem aici următorul exemplu: actul conjugal firesc dintre soţ şi soţie, în timpul căreia este eliberat hormonul oxitocina, care duce la secreţia de endorfine, şi contribuie la diminuarea infecţiilor şi durerilor în organism, apoi creşte nivelul de imunoglobină A, factor ce scade şansele apariţiei răcelilor, gripei şi ale altor boli, şi exemplele pot continua ; pe când relaţiile nefireşti sunt dăunătoare din amândouă punctele de vedere, si religios şi medical, distrug atât sănătatea sufletului, cât şi a trupului.
Astfel aş vrea să concluzionez, împreună cu Părintele Profesor Ştefan Iloae , că misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului.

 Remedii pastoral-misionare

Date fiind cauzele şi problemele ce ameninţă trăinicia familia în acest secol al vitezei, se ridică întrebările: Există remedii/soluţii concrete la aceste probleme, sau măcar la unele dintre ele? Ce atitudine trebuie să aibă slujitorii Bisericii (şi laicii) faţă de aceste situaţii negative şi cum să se implice benefic?
Părintele N. D. Necula, analizând aceste stări de fapt conchide că multe dintre ele provin din lipsa instrucţiei şi educaţiei religioase, din cauza secularizării, care lasă un gol spiritual în sufletele oamenilor, determinându-i să devină robi plăcerilor . Remediile pastorale şi misionare de mai jos au şi puternice implicaţii sociale, aplicabile la nivelul comunităţii, alcătuită de altfel dintr-o sumă de familii.
Misiunii Bisericii în micro (la nivelul familiei şi al parohiei) îi este indispensabil preotul paroh, care astăzi, în secolul XXI, nu se mai poate limita numai la Sfânta Liturghie şi la predica de Duminică, ci trebuie să-şi diversifice lucrarea sa şi să o transforme în prioritatea numărul 1:
a)- catehizarea, o lucrare foarte importantă, care trebuie făcută pe grupe, dacă putem spune aşa, catehizarea copiilor, unde accentul cade pe rolul copilului în societate, familie etc şi pe obligaţiile pe care acesta le are faţă de părinţi, şcoală, Biserică etc, apoi catehizarea tinerilor, poate cea mai complicată şi mai grea, prin aceasta se urmăreşte cultivarea simţului familial, clarificarea problemelor existenţiale pe care le pun tinerii, şi într-o altă categorie catehizarea adulţilor, căci în aceste timpuri de grele încercări din partea prozelitismului sectar se impun şi pentru adulţi cateheze, în cadrul cărora preotul sau catehetul trebuie să scoată în evidenţă importanţa spovedirii soţilor la acelaşi duhovnic . Pe lângă acestea ar mai trebui un gen de cateheze pe Sfintele Taine, căci acestea stau la temelia familiei şi o susţin în cadrul Bisericii, iar familia dă mărturie despre Taine în lume, continuând Liturghia de după Liturghie.
b)- vizitele pastorale, în scopul convorbirilor duhoniceşti şi a colaborării;
c)- consilierea, necesitatea unui cabinet pentru consiliere se simte tot mai mult în aceste timpuri şi angrenarea unui personal calificat care să poată consilia pe cei în cauză (alcolism, droguri etc); o consiliere specială şi o atenţie sporită trebuie acordată neapărat copiilor, a căror părinţi sunt plecaţi în străinătate la muncă;
d)- dezvoltarea asitenţei sociale, prin activităţi caritabile şi filantropice la nivelul parohiei, coptarea tinerilor în astfel de activităţi, iar acolo unde se constată o insuficienţă filantropică se cere o colaborare fructuoasă cu autorităţile locale, şi cu familiile care dispun de suport financiar pentru a sprijini familiile nevoiaşe aflate în impas financiar; acolo unde există posibilitatea se poate înfiinţa un cămin de bătrâni;
e)- pelerinajele fac parte şi ele din această gamă, se cer organizate pelerinaje la Mănăstirile din ţară şi străinătate, dacă există posibilităţi financiare.
Aceste câteva posibilităţi de a face misiune în şi prin familie, ca celulă de bază a societăţii şi a Bisericii, sunt necesare şi eficace dar ele nu reprezintă o formulă magică sau garanţia faptului împlinit, ci după cum fiecare om şi familie e diferită, la fel se presupun metode diverse deosebite şi adaptate pentru fiecare familie şi parohie în parte.

•    După toate situaţiile limită cu care se confruntă, familia este cărămida din temelia adevărului (I Tim. 3, 15) Biserica lui Hristos, care în misiunea ei, trebuie să reafirme importanţa familiei într-o lume secularizată.

Fragment din referatul Încercare de radiografiere a familie creștine în sec. XXI, perspective și remedii pastoral-misionare, prezentat de mine in cadrul Simpozionului international Familia crestina intre traditie si modernitate, org. la Cluj Napoca, 2-5 nov. 2011.

P.V.

Katharsis