O (ne)lămurire despre Spitale vs. Catedrale

Tot am auzit zilele acestea post incendiu o lozincă: Vrem spitale nu catedrale! Și mă întreb ce este contradictoriu intre cele două? Dar nu am găsit nimic contradictoriu. Ba, din contră, conform statisticilor, 97% dintre spitale au în incinta lor o capela sau o bisericuță, paraclis etc. Uitându-mă azi peste niște planuri de construcție a unor spitale din București am observat ca paraclisul sau capela figura în plan, nu e ceva construit după. În al doilea rând, atât spitalul cât și orice biserică au în comun același lucru: vindecarea, spitalul pe cea trupească, biserica pe cea sufletească. Or, tocmai acesta este motivul pentru care toate spitalele au și capelă. Așadar unde este contradicția? A! Unii vă gândiți că există o contradicție statistică, numerică, prin aceea că-s 18.000 de biserici și aproximativ 500 de spitale, dar trebuie să ținem cont de câteva lucruri, extrem de esențiale dacă vrem să facem un demers onest în acest sens:

1) -în acel număr de 18000 intră și cele aprox. 500 de spitale, deoarece fiecare are capelă și sunt luate în calcul și capelele spitalelor și ale celorlalte instituții;

2) 18000 se referă la totalitatea locașurilor de cult din România, nu doar la cele ale Bisericii Ortodoxe Române, deci în cele 18000 intră și locașurile/bisericile romano și greco-catolice, protestante, neoprotestante etc, dar, conform presei, toate cele 18000 sunt puse pe spatele BOR;

3) -luați în calcul destinatarii fiecăruia: spitalul este doar pentru cei bolnavi și nu putem spune că este bolnavă toată populația țării deodată, ci doar un procent de 15-20%, iar bisericile sunt destinate tuturor, întregii populații a țării, pentru că dacă mergem duminica la biserică o să observăm acolo: copii, tineri, bătrâni, bolnavi etc, așadar raportându-ne la numărul destinatarilor cifrele sunt corecte.

4) Există o greșeala intenționată de raportare asupra problematicii, deoarece în cele 500 de spitale nu sunt luate în calcul dispensarele, și ar zice unii că nici nu-i corect să se pună problema așa, dar eu cred că este oarecum corect, deoarece la sat ai o biserică parohială și un dispensar, amândouă pentru aceiași localitate, cu aceiași destinatari. După cum există o diferență evidentă între un spital și un dispensar, la fel există o diferență (ca destinatari!) între o catedrală și o biserică parohială de sat. Deci, ca să ne raportăm corect trebuie să privim problema cam așa: spitalele corespund catedralelor, iar bisericile parohiale dispensarelor. Astfel, avem 35 de catedrale ortodoxe, 12 catolice, 5 protestante și aprox. 500 de spitale. Ai enșpe mii de biserici, nicio problemă, ai și enșpe mii de dispensare etc. Vor zice unii că nu toate satele și cătunele au dispensar, și nu-i contrazic, dar același lucru e valabil și în cazul bisericilor: nu toate satele și cătunele au biserică și nu toate satele sunt parohii.

5) să nu uităm că o parte dintre spitalele țării sunt construite și deținute de Biserică, pe lângă alte sute de instituții social-filantropice, ca să vă convingeți singuri vă rog să consultați harta Activităților Social Filantropice BOR:

http://map.patriarhia.ro/

Într-o țară normală din toate punctele de vedere ai nevoie și de spitale și de catedrale, toate fac parte din viața unui popor unit și sănătos din toate punctele de vedere, dar e evident că mulți nu ne vor un popor unit, sănătos, credincios etc ci creează haos mediatic și dezbinare prin dezinformare: Divide et impera!

Pr. Vasile Pop

Ce este isihasmul?

Creștinismul s-a diferențiat de celelalte religii -încă de la început- printr-o trăire aparte, comformă modelului de trăire pe care L-a lăsat Însăși Mântuitorul prin viața Sa.

Trăierea creștină s-a intensificat în primele secole ale erei creștine prin asceză, rugăciune continuă, concentrare interioară și predispoziție spre virtute și fapte bune.

Etimologic, noțiunea de isihasm provine din limba greacă de la cuvântul hesekia (isihia) și înseamnă în sens propriu „liniște”. O definiție mulțumitoare a isihasmului ar fi aceasta: isihasmul este o stare duhovnicească superioară, susținută de practica rugăciunii inimii și având ca scop liniștea deplină a omului în Dumnezeu, prin debarasarea totală de lumea simțurilor. Isishasmul presupune o contemplație continuă împletită cu practica rugăciunii lui Iisus[1] (Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul). Astfel rugăciunea minţii sau a inimii ocupă un loc central în isihasm, iar prin concizia ei,  această rugăciune ajută la concentrare şi la ataşamentul neîmprăştiat faţă de Dumnezeu. Prin repetarea continuă şi prin harul lui Dumnezeu, rugăciunea se mută treptat de pe buze în inima omului. Teologia isihastă, ca teologie ortodoxă, are un caracter empiric (bazat pe experiență). Ea uneşte cunoaşterea cu trăirea şi, astfel, susţine şi inspiră viaţa. Această teologie a constituit un punct de sprijin şi un suflu nou pentru Ortodoxie[2].

Isihia a fost căutată de Sfinții Părinți nevoitori și Pustnici încă de la începutul vieții monastice organizate (sec. III-IV), însă mișcarea isihastă s-a organizat în secolele XIII-XIV. Printre reprezentanții de seamă ai isihasmului amintim:  Sfântului Grigorie Palama, Cuviosul Macarie Egipteanul, monahul Evagrie, Cuviosul Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cuviosul Ioan Sinaitul, Cuviosul Simeon Noul Teolog, Cuviosul Ioan Sinaitul şi alţii. Isihasmul nu a fost străin nici Țărilor române, ci a înflorit pe meleagurile românești susținând viața monahală și fiind prilej de dobândire și practicare a virtuților, astfel putem aminti aici câteva dintre personalitățile duhovnicești ce au marcat viața monahală românească printr-o autentică trăire isihastă: Sfântul Ghelasie de la Râmeț, Cuviosul Ioan Sihastrul, Sofronie de la Cioara, Gheorghe Lazăr, apoi duhovnicii: Paisie Olaru, Ioanichie Moroi, Ilie Cleopa, Vichentie Mălău etc, printre acești practicanți ai rugăciunii inimii și ai isihasmului se numără și Arhimandritul Ioanichie Bălan, bun prieten și contemporan cu Părintele Ilie Cleopa de la Sihăstria.

Mic fragment din articolul Personalitatea Arhimandritului Ioanichie Bălan în contextul isihasmului românesc, Pr. Vasile Pop

Pace și bucurie!

---

[1] Cf. Alexandru Moraru, Câteva aspecte din influențele isihasmului asupra vieții bisericești din Transilvania până în veacul al XIX-lea, în volumul Teologie și cultură transilvană în contextul spiritualității europene în sec. XVI-XIX, Editor Pr. Prof. Dr. Ioan Vasile Leb, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 1999, p. 38. Vezi de asemenea și IPS Antim Nica, Rugăciunea lui Iisus. Încercare critică asupra misticii isihaste, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, an LVII (1939), nr. 7-8, pp. 552-568.

[2] I. Kathimeriní, «Eptá iméres» – în rev. „Tesalonicul bizantin”, an 1992, nr. XII, pp. 8-9.

Despre ură

A scrie sau a vorbi despre ura – desi pare un lucru relativ banal, deoarcece acest afect este cvasicunoscut si experiat – este mai dificil decat pare, iar acest lucru se datoreaza faptului ca trairea crestin autentica insemna punerea in practica a valorilor, trairea lor, exersarea lor, si nu pura teoretizare; ceea ce e mai greu. Observam adesea, citind Sfintele Evanghelii, faptul ca propovaduirea lui Iisus in lumea iudaica, extrem de diversificata, avea un impact cutremurator: oamenii ii sorbeau fiecare cuvant ce iesea din gura Lui, il urmau in orisice imprejurari, intrucat „niciodată n-a vorbit cineva ca Omul acesta!” (In. 7), „cuvantul Lui fiind cu putere” (Lc.4). Asadar, incumetandu-ma la a redacta cateva randuri despre cel mai dezgustator afect uman , nu mi-am propus dacat sa raman in registrul marilor parinti bisericesti, sfintiti de dragoste, dar mai ales sa indrept mintea si inima fiecaruia dintre cei ce vor parcurge aceste fraze, spre „cuvantul cu putere” al lui Hristos, cuvant care prin simplitate si har a „mutat si muntii”.
Ura este in esenta un sentiment perfid. Sub o forma sau alta, ne domina pe toti. Mai mult sau mai putin. In banalul gest prin care refuzam sa acordam atentie sau ajutor aproapelui, in banalul gest prin care intoarcem vorba cuiva, prin care privim cu o usoara prejudecata pe cineva, sau barfim, judecam, sau eventual ne consideram mai buni, superiori etc., intr-un asemenea gest banal se ascunde ura in fazele ei incipiente de dezvoltare: invidia, indiferenta, judecata, gelozia, dispretul, discriminarea – fiicele urii. Aceste afecte trec de cele mai multe ori neobservate, desi – repet – le intalnim in sufletul fiecaruia dintre noi, la un moment dat, mai mult sau mai putin. Insa, ca orice boala care – daca nu e tratata la inceput – se cronicizeaza, se agraveaza, la fel si aceste afecte, mai sus amintite, trecute cu vederea si fara sa fie tratate duhovniceste, pun stapanire pe inima si mintea omului, ajungand sa guverneze fiecare gest si sentiment exprimat, sa cuprinda ca o cangrena sufletul, sa imprastie in jur ura si rautate. De aceea Sf. Marcu Acetul ne indeamna: „Lupta-te cu raul in prima sa faza, si nu-ti zice: el nu va birui in mine! Pe masura ce tu te antrenezi, esti deja invins”. Tot el ne aminteste: „diavolul minimalizeaza in ochii nostri pacatele mici, daca nu ne poate determina sa le facem pe cele mari”. Pacatele mici nu trebuie trecute cu vederea; „un sac de pietre marunte, fac cat un bolovan mare, nu?”
„Ura e o boala, o stare sufletească de care mori dacă n-o vindeci. Nu există ceva mai odios în lume decât să-mprăstii ura (Ileana Vulpescu in „Arta conversatiei”). Si totusi, intalnim ura in fiecare coltisor de lume, fara deosebire. Ne surprinde adesea sa constatam ca exista „crestini” care-si rezolva problemele guvernati de ura, sau ca respecta cu ravna datoriile crestinesti, dar in jur „seamana neghina”. Nu ar trebui sa ne mire; in vremea lui Hristos, evreii – de la cel mai mic la cel mai mare, de la iudeul simplu practicant la fariseul sau carturarul din sinagoga – erau profund stapaniti de ura mai ales fata de Cel ce venise in mijlocul lor sa le propovaduiasca iubirea. Desi erau pacticanti zelosi, educati in cuvantul Legii Vechi, nu tineau cont de esenta credintei in Dumnezeu, asa cum o expune si Mantuitorul foarte clar: cea mai mare porunca este ”sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau […] sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” ( Mt. 22, 36u). In predica rostita pe Muntele Maslinilor, Iisus chiar rezumase Legea asa: „Toate cate voiti sa va faca voua oamenii, asemenea si voi faceti lor, caci aceasta este Legea si proorocii” (Mt. 7,12). Lucrul pe care Mantuitorul il condamna si il reproseaza contemporanilor Lui, implicit noua, este tocmai fatarnicia si ipocrizia in raport cu Legea, cu randuielile sfinte. Nimeni nu tinea cont de estenta credintei: IUBIREA. Respectau legile cu atat strictete, dar nu implineau ceea ce era mai important: dragostea de Dumnezeu si de aproapele. Cuvintele lui Hristos sun clare si concise. Nu incape loc de interpretari, astfel ca suntem datori a ne asuma responsabilitatea de a trai crestineste exact asa cum Mantuitorul ne-o cere: in iubire desavarsita, in daruire totala. „Iata, Eu va zic voua: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc su rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt.7,44). Cati dintre noi avem taria sa marturisim ca Stefan in momentul martirizarii sale: „Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta!”, intocmai ca si Hristos cand patimise pe cruce? Este dovada concludenta a iubirii totale. Imi aduc aminte in acest context de cuvintele mucenicului Valeriu Gafencu, victima a inchisorii comuniste, care marturisea fata de prigonitorii lui: „Va spun drept, sunt fericit. Inteleg si iert totul, oricine m-ar lovi pe mine personal, il iert.” Putinin sunt cei care se gandesc atunci cand rostesc rugaciunea „Tatal nostru…” ca isi provoaca propria condamnare, spunand: „ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam…”, dar nerespectand angajamentul personal ( „precum si noi”). Este o fraza simpla, dar iata cat de greu este sensul cuvintelor si la cata responsabilitate ne angajam ca si crestini.
Apostolul iubirii – Ev. Ioan – este explicit: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca.” (I Ioan 4, 20). Intalnim adesea expresia: „iert, dar nu uit”. Tin sa intaresc faptul ca este dovada clara a unui suflet inselat, daca nu chiar perfid. Cine nu uita raul, il pastreaza tocmai pentru razbunare. Nu intamplator Hristos ne-a amintit ca „daca nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in imparatia cerurilor” (Mt.18,3), deoarece copiii sunt expresia sinceritatii, a iertarii, a dragostei. Ei, acum se supara si se cearta, in cateva momente uita si se impaca.
„Nu uita niciodata ca unii te pot uri, dar cei care te urasc nu te inving decat daca ii urasti si tu. Si cand o faci te distrugi.” ( R.M. Nixon). „Nu ura pe nimeni; uraste defectele, nu oamenii” (J. G. C. Brainard). La urma urmei „e mai bine sa fii urat pentru ceea ce esti, decat sa fii iubit pentru ceea ce nu esti” (Andre Gide). „Gânditi-va la toate greselile de care veti da socoteala – si, mai ales, sa uitati nedreptatile savârsite de altii voua, iertati pe cei care v-au jignit, ca sa aveti dreptul ca însiva sa fiti iertati – si sa câstigati, astfel, o usurare a necazurilor voastre” – Sf. Ioan Gura de Aur. „Si aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau.” (I Ioan 4,21).

Pr. Marcel I. Malanca

Rugăciunea lui Iisus

Rugăciunea lui Iisus.